Motto: Dragostea de Dumnezeu şi de neam a fost mai puternică decât toţi potrivnicii.

De câte ori morlăcanii au avut de înfruntat vicisitudinile vremii, credinţa faţă de Cel de Sus şi-ncrederea în părinţii sufleteşti a fost un real reazem.
Slujitorii altarului, de-a lungul anilor, au fost părinţi sufleteşti, judecători pentru învrăjbiţi, dascăli pentru copii, dar şi apărători ai celor oropsiţi. Când împilările şi nedreptatea întreceau puterile de răbdare ale sătenilor, preoţii le alcătuiau cereri şi jalbe, ori deveneau călăuze în lupta pentru dreptate.
Morlăcanii sunt creştini de când se ştiu, de altfel ca şi ceialalţi români, care s-au născut o dată cu creştinismul pe teritoriul patriei noastre, în secolele II-III, fără să fi venit de aiurea. Când comunitatea sătească a sporit ca număr, şi-a amenajat locaş de rugăciune, asemenea caselor ţărăneşti, din lemn, pe o fundaţie de piatră şi cu prispă. Dar intemperiile l-au erodat, lemnul trebuind să fie reparat şi apoi înlocuit de mai multe ori de-a lungul veacurilor până când s-a ajuns la biserica de azi, ridicată în anul 1837, din materiale rezistente .
În bisericile satului s-a practicat secole la rând şi se practică şi în prezent, ritul creştin răsăritean, adică cel ortodox, însă, o perioadă de aproape 200 de ani s-a ajuns la ritul greco-catolic. Dar pentru a înţelege de ce la un moment dat morlăcanii au devenit greco-catolici este nevoie să prezentăm câteva aspecte din istoria bisericii româneşti : începuturile, politica de catolicizare dusă de stăpânirea maghiară, după anul 1564 cea de calvinizare, apoi aderarea la biserica Romei şi revenirea la religia ortodoxă.
încă la începuturile sale creştinismul pe aceste meleaguri, ca şi-n restul teritoriului românesc şi-a fixat termeni bisericeşti din latina populară (biserică, cruce, duminică, etc), iar mai multe sărbători arhaice au fost “încreştinate” (Crăciun- o sărbătoare de la sfârşitul anului bătrân şi începutul anului nou, Floriile – de la zeiţa Flora, Rusaliile – de la trandafirii înfloriţi şi zi de pomenire a morţilor, ş.a.). De-a lungul vremii s-au creat şi termeni specifici limbii române : înviere, înălţare, Credinţă, Fecioară, Lege (cu sensul de credinţă), câşlegi, altar, toacă, tâmplă.
În cele câteva secole de migraţie a popoarelor nomade, românii chiar dacă au fost nevoiţi să le asigure acestora bunuri de consum, au rămas pe loc, şi-au păstrat limba şi credinţa. Ba unii migratori s-au încreştinat (de exemplu bulgarii în anul 864, ungurii în jurul anului 1000). Ungurii, în faza încreştinării, au preluat şi elemente din ritul răsăritean, precum şi termeni (ex.: oiţa – altar, szent – sfânt, Koracsony – Crăciun, angyal – înger, pagany – păgân, kereszteni – creştin), însă în timpul conducătorului lor, Vayk, devenit prin încreştinare Szentistvan (Ştefan cel Sfânt), în anii 997 —1038 s-au orientat spre Roma papală 2) pentru a se bucura de anumite avantaje.
Regii unguri au preluat şi misiunea de a determina celelalte popoare din apropiere să treacă la catolicism, luându-şi în schimb titulatura de “regi apostolici”, deoarece în anul 1054 s-a produs marea schismă, adică divizarea creştinismului în două, catolică ( = apostolică) şi ortodoxă (= drept credincioasă).
Românii şi după această dată au continuat să practice ritualul răsăritean, deci au rămas ortodocşi, pe când ungurii şi saşii au erau catolici. în astfel de împrejurări românii din Transilvania nefiind catolici au fost etichetaţi “valahi schismatici” iar pe măsură ce se întărea stăpânirea politico-administrativă ungară regii îndemnaţi de papă au luat măsuri de înlocuire a aşezămintelor bisericii răsăritene cu altele catolice.
în anul 1234 regele Bela jura că va aduce la biserica romană pe toţi “falşii creştini”. Trimişii conducerii bisericii catolice numiţi “legaţi apostolici”, ajunşi în Transilvania, urmăreau “lichidarea ereticilor şi schismaticilor”. Regele Ludovic cel Mare, în anul 1366, a dat un act prin care refuza să recunoască cnezilor (conducătorilor români ai micilor unităţi administrative) calitatea de nobili cerând marii nobilimi “să extermine sau să nimicească din această ţară (Transilvania n.nj pe răufăcătorii de orice naţie, adică pe români” “(ad exterminandum seu delendum de ipsa terra malefactores quarum libet nationum siquanter olachorum ”(3).
Alt act emis de regalitatea maghiară specifica: ”Nici un altul decât numai cel care este cu adevărat catolic şi care cultivă cu fidelitate credinţa pe care o ţine şi o mărturiseşte biserica romană, poate să păstreze şi să posede stăpâniri cu titlu nobiliar sau alte titluri de beneficii”41. Decretul dat în 20 iulie 1366 ordona nobililor, cetăţilor, oraşelor regale să ia măsuri de proscriere a preoţilor ortodocşi, ceea ce însemna scoaterea confesiunii ortodoxe în afara legii.
în anul 1428, regele Sigismund de Luxenburg a dat un alt decret prin care preciza că nimeni nu poate păstra şi stăpâni vreo moşie cu titlu nobiliar decât dacă este catolic adevărat, iar nobililor le era interzis să ţină, ori să ajute pe vreun preot schismatic sub ameninţarea că vor fi pedepsiţi cu pierderea moşiei şi li se cerea să ia măsuri pentru a despuia de avere pe toţi nobilii şi cnezii care ţin pe moşiile lor preoţi ortodocşi “ce duc poporul la rătăcire” (?), preoţilor români să li se confişte averile şi să fie expulzaţi din ţară (5).
După 9 ani, în 1437, atunci când s-a încheiat faimoasa “uniune frăţească” sub denumirea “Unio Trium Nationum”, formată din nobili (care prin excluderea românilor îi desemna numai pe maghiari), saşi şi secui (“Nobiles, Saxones, Siculi”) naţiunea română a fost eliminată din viaţa politică a Transilvaniei. în aceste împrejurări, mai mulţi cnezi şi voievozi români, ca să nu-şi piardă proprietăţile au trecut la catolicism înstrăinându-se apoi de poporul din care făceau parte, maghiarizându-se (ex.: Drag – Dragfy, Ban – Banffy, Cândea – Kendi, Laţcu – Lakfi).
Acesta este cadrul în care trebuie să înţelegem evoluţia bisericilor şi a mănăstirii din Morlaca până la sfârşitul secolului al XVII-lea.
în secolele XV – XVI pe teritoriul satului existau, potrivit izvoarelor narative, trei biserici: la Josani, pe Muncei şi la Văleni, iar mănăstirea, pe dealul ce-i poartă numele, la locul numit azi – Brazii Mănăstirii. Cu timpul satul s-a adunat, casele s-au grupat, mai ales la Văleni, cât mai aproape de biserica de sub Măgură. Dar localitatea a ajuns în stăpânirea domeniului cetăţii Bologa, unde proprietari prin deposedare au ajuns după 1435 membrii familiei Banffy, care, fiind catolici, căutau să pună în aplicare dictonul: ”al cui este domeniul al aceluia este şi religia”, sau mai simplu, “supuşii trebuie să aibă aceeaşi religie cu stăpânii”.
Nobilii Banffyeşti au căutat pe toate căile să-i catolicizeze pe morlăcani, dar aceştia din urmă s-au încăpăţânat să reziste presiunii, să-şi păstreze limba şi legea românească. însă în prima jumătate a secolului al XVI-lea reforma religioasă din Europa a prins adepţi şi în Transilvania. Printre maghiari s-a propagat calvinismul în aşa măsură încât Dieta Transilvaniei, întrunită în 1564 la Aiud a recunoscut calvinismul ca religie oficială. Saşii au adoptat lutheranismul. Românii, în ciuda tuturor presiunilor, au rămas ortodocşi.
Activitatea prozelitistă calvină a devenit tot atât de intolerantă ca şi cea catolică de dinainte, urmărind şi “maghiarizarea” românilor ortodocşi. în acest scop, în Transilvania au fost desemnaţi episcopi româno-calvini numiţi “superintendenţi”, s-au tipărit cărţi cu conţinut calvinizant şi s-au promis fel de fel de avantaje celor ce vor trece la calvinism. Chiar şi în aceste condiţii, masa mare de români, prin eforturi deosebite, şi-a păstrat legea strămoşească.
Alte pericole au apărut atunci când Transilvania a căzut sub stăpânirea habsburgică, după 9 mai 1688. Austriecii, pentru a-şi consolida stăpânirea, pe lângă armată şi administraţie, au urmărit şi întărirea bisericii romano-catolice, căreia îi slăbise ponderea după extinderea calvinismului. Lucrurile s-au complicat deoarece Dieta Transilvaniei era compusă aproape numai din calvini şi luterani, îngrădind intrarea elementelor catolice. în septembrie 1699, printre regulile jignitoare introduse împotriva românilor figura şi cea care prevedea reducerea la cel mult 2 a numărului preoţilor pentru fiecare sat, iar cei rămaşi fără parohie să aleagă o religie receptă (catolică, luterană, calvină, unitariană), dacă nu, să fie bătuţi cu toiegile ca orice om de rând.
Ca să slăbească puterea calvină noii stăpâni au confiscat moşii şi biserici, au refăcut episcopiile catolice de la Oradea şi Alba Iulia, au readus şi susţinut activitatea iezuiţilor. Constatând că nu se întăreşte catolicismul, austriecii au trecut la fel de fel de promisiuni făcute românilor, mai ales preoţilor lor, deoarece aceştia nu se bucurau de aceleaşi drepturi ca preoţii celorlalte confesiuni. Le cereau să recunoască primatul papal, promiţându-le în schimb scutirea de iobăgie şi de contribuţiile faţă de stat. în anul 1698, s-a trecut la o lungă şi dură politică de convertire a românilor, începând cu preoţii. Dacă în secolele XI-XV s-a dus o plitică de catolicizare, iar din 1564 de calvinizare, acum, lovindu-se de rezistenţa şi nezdruncinata statornicie în credinţa ortodoxă a românilor, au recurs la crearea religiei greco-catolice, urmărindu-se prin aceasta slăbirea unităţii românilor.
La 2 iunie 1698 un “manifest” către preoţii români din Transilvania preciza că şi ei vor beneficia de privilegiile preoţilor catolici dacă vor crede tot ceea ce învaţă biserica de rit catolic, mai ales cele patru puncte deosebitoare dintre ortodoxism şi catolicism: primatul papal, împărtăşania cu azimă, filioque şi purgatoriul. Privilegiile promise erau tentante pentru unii. Ca să scape de obligaţiile iobăgeşti şi cele faţă de stat un număr de 38 de protopopi în 7 octombrie 1698 au semnat într-un caiet, care apoi a fost adăugit cu alte file, acceptarea unirii cu biserica Romei, dar cu precizarea cerută de cei ce se unesc: “cu acele privileghiomuri voim să trăim cu carele trăiesc mădularele şi popii aceştii Biserici sfinte… ” (6).
într-un post scriptum mai adăugau că îşi vor păstra “legea organizării bisericeşti (alegerea vlădicilor, drepturile protopopilor) şi a cultului : slujba, liturghia, calendarul, posturile”, iar dacă nu s-ar respecta “aceste peceţi să n-aibă nici o tărie asupra noastră ”1]. Dar pe pagina a doua era scrisă o declaraţie în limba latină complet diferită, prin care se preciza că se unesc „din insuflare dumnezeiască ”,’’primind, mărturisind şi crezând toate câte le primeşte, mărturiseşte şi le crede ea (biserica romano-catolică),dar mai ales cele patru puncte în care ştiam că ne deosebim până acum”, despre care spun exegeţii că este un fals evidend.
Redactarea manifestului de unire a fost determinat de interese de ordin material, de dorinţa protopopilor de a se bucura de „privileghiomurile ” clerului catolic
Bieţii de ei, credeau că toate promisiunile le vor fi satisfăcute, nu s- au gândit că marii duşmani ai românilor erau Dieta Transilvaniei şi oficialii austrieci ajutaţi de fruntaşii bisericii catolice.
Dieta, formată în majoritate din calvini şi luterani, în 23 noiembrie 1698 a hotărât să trimită împăratului un memoriu prin care îl rugau să nu acorde libertate naţională românilor chiar dacă şi-au schimbat religia.
S-a produs dezbinarea, ura şi neîncrederea între fiii aceluiaşi popor, care puteau fi mai uşor stăpâniţi de Habsburgi.
Credincioşii români s-au împărţit, unii i-au ascultat pe preoţii unionişti şi au acceptat unirea cu biserica Romei, alţii s-au opus cu hotărâre, considerând “uni aţi a ” creaţia curţii de la Viena şi că ea slăbeşte solidaritatea românilor, potrivit zicalei “dezbină ca să poţi stăpâni – Divide et impera).
O anchetă din 1699 scotea în evidenţă faptul că masa românilor voia să rămână la legea (credinţa) cea veche. De pildă credincioşii din Călata, unde se afla centrul Protopopiatului ortodox de care aparţinea şi Morlaca, declarau : “Noi, tot satul, legea şi religia noastră în care ne-am născut nu o părăsim. E treaba popilor cu care religie vreau să se unească, noi nu ne amestecăm în aceasta, dar dacă vom vedea că vor să introducă la noi înnoiri, unul ca acela nu va mai fi popa nostru ” (8).
între timp, la 30 martie 1701 împăratul Leopold I a emis acte privitoare la noua biserică unită din Transilvania promiţând să asigure clerului unit drepturile ce le aveau romano-catolicii, deci urmau să fie scutiţi de servituţile feudale. Dar uniaţia a avut multe consecinţe negative. Printre acestea amintim desfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei, pierderea autonomiei bisericii ortodoxe, s-au rupt legăturile cultural-bisericeşti cu Tara Românească şi Moldova, a fost dărâmată clădirea catedralei din Alba lulia unde se afla şi sediul Mitropoliei din Transilvania.
în schimb s-a creat Episcopia unită supusă arhiepiscopului romano- catolic maghiar de Esztergom, sediul Episcopiei greco-catolice a fost stabilit în 1716 la Făgăraş, de unde în anul 1733 s-a mutat la Blaj.
Masa credincioşilor nu şi-a dat seama de noua orientare a preoţilor, mai ales că în biserică n-au observat schimbări însemnate în practicarea cultului.
Acesta a fost cadrul în care şi preoţii din Morlaca, pentru uşurarea situaţiei lor au susţinut unirea cu biserica Romei. în prima jumătate a secolului al XVIII-lea a trecut un preot, apoi toţi trei. Câţiva credincioşi s-au lăsat lămuriţi considerând că dacă a trecut preotul, trec şi ei. Alţii, după mai mulţi ani, ca să nu trebuiască să frecventeze biserica la Călata sau în alte sate mai departe de casele lor, au participat la slujbele din bisericile satului, la botezuri şi înmormântări, constatând că nu-s mari deosebiri.
în anul 1730 în Morlaca existau trei preoţi, Achim care a acceptat unirea, Vasile Senior şi Vasile Junior ce erau neuniţi, adică ortodocşi. Parohia ortodoxă aparţinea de Protopopiatul Călata, iar cea unită de Arhidiaconatul Jucului de Jos. Lui Achim i-a urmat preotul unit Gherontie, care a fost şi protopop al Districtului Morlaca şi a participat la Sinodul din 1782, alături de preotul Daniil din Mărgău.
Din timpul păstoririi preotului Achim până la sfârşitul secolului al XVIII-lea credincioşii din Morlaca au trecut la biserica greco-catolică.
Pe pământul morlăcan în secolele XVI-XVIII funcţiona şi o mănăstire, sus pe Măgura. Aici în anul 1731 este menţionat egumenul Victor 9). Mănăstirea era ortodoxă. Avea un intravilan de 40/35 stânjeni de teren, fânaţe de pe care se făceau 3 care de fân şi arător de o găleată de grâu semănat, precum şi pădure (10) .
Mănăstirea a jucat un rol important în pregătirea şcolară a mai multor generaţii şi a contribuit la ridicarea culturală a poporului, dar s-au luat măsuri severe pentru a lichida sau cel puţin restrânge rolul bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe. Sinoadele greco-catolice din 1728 şi 1732 ameninţau preoţii uniţi cu amenda de 24 de florini, iar mirenii cu pedeapsa a 12 florini dacă îşi trimit copiii la şcolile ortodocşilor, numindu-le “şcoli ale schismaticilor” (ad scholas schismatichorum).
Pe la jumătatea secolului al XVIII-lea s-a ajuns la o adevărată criză prin care trecea politica unionistă. De aceea, autorităţile imperiale au trimis în Transilvania pe generalul Adolf- baron de Buccow (scris şi Bukow) “ca să-i pacifice pe români”, dar în realitate ca să lichideze ortodoxismul. Buccow a luat măsuri ca să se realizeze două conscripţii (recensăminte), una de către organele administrative şi alta de către preoţii uniţi (aceasta demonstrând că nu se asigura imparţialitatea). Cu toate că recensămintele au fost făcute de către aceştia a rezultat că 128635 familii erau ortodoxe şi aveau 1365 preoţi şi 1362 biserici, iar uniţii aveau 25223 familii şi 575 biserici zidite înainte de anul 1701, predate celor uniţi, aşa cum s-a întâmplat şi la Morlaca.
La 13 iunie 1761, căpitanul Nicolae Bethlen, omul lui Buccow a dat ordin comisarilor ca “Mănăstirile de lemn să fie arse pretutindeni, cele de piatră să se distrugă… iar cei ce se opun să fie pedepsiţi cu moartea prin spânzurătoare sau prin pierderea capului ca unii care dispreţuiesc poruncile regeşti şi tulbură pacea şi ordinea publică”l0). Prin aceste măsuri ale odiosului Buccow, 180 de mănăstiri şi schituri ortodoxe au fost nimicite, din care 15 în judeţul Cojocna10. Mulţi călugări au fost arestaţi, alţii bătuţi şi determinaţi să fugă. Asemenea măsuri l-au convins pe istoricul Silviu Dragomir să afírme că “adevăratul întemeietor al bisericii unite din Ardeal a fost generalul Buccow”[2)’ Nu ştim precis ce s-a întâmplat cu mănăstirea de la Morlaca, dar în 1774 un document menţiona că rămăsese fără călugări, iar după câţiva ani se nota că “ pometul mănăstirii a fost cuprins de oamenii contelui Gheorghe Banffy”U). Biserica mănăstirii a fost vândută localităţii Poieni şi aşezată în incinta cimitirului
Acesta este cadrul în care a evoluat uniatismul şi la Morlaca, ducând la diminuarea continuă a numărului ortodocşilor.
După preotul unit Gherontie au urmat preoţi din familia Pop ( scrişi şi cu alte grafii: Poppu, Popu) şi anume: Gligor, Georgiu -până în 1857, Anania (1857 – 1892), loan (1892 preot, din 1895 protopop – 1924), Sabin Truţea (15 iunie 1924 – 11 iulie 1925),Virgil Pop (27 iulie 1925 – 30 ianuarie 1932), Victor Pop (12 februarie 1932 – 22 ianuarie 1966). Treptat preoţii şi credincioşii au devenit greco-catolici. Schimbări în ceea ce priveşte ritul s-au produs în 1948, când practicarea cultului greco- catolic a fost oprită. Şi morlăcanii au redevenit ortodocşi. Octogenarii îşi mai aduc aminte cum bunicii lor prin tradiţie spuneau “şi-a Sfântului Duh ”, în timp ce ei învăţaseră “şi-a Sfântului Spirit”.
O dată cu reintroducerea ritului ortodox în anul 1948, în timpul preotului Victor Pop şi credincioşii s-au obişnuit cu ritualul. Dar în general biserica a avut de suferit în anii regimului comunist şi a metodelor staliniste de laicizare, pământul şi pădurea bisericii au fost confiscate. în timpul slujbelor religioase, în duminici şi-n celelalte sărbători se organizau fel de fel de activităţi (munci voluntare, şedinţe, programe cu copiii, închinate partidului) numai ca să nu meargă credincioşii la biserică. Copiii preotului o vreme n-au putut continua studiile învăţământului superior.
Prin momente grele, cu multe privaţiuni, a âvut de trecut preotul Victor Pop până în anul 1966, cu toate acestea a căutat să întreţină cât mai bine locaşul de rugăciune.. în timpul păstoririi sale s-a zugrăvit biserica. I-a urmat Ioan Pop (20 martie 1966 – 30 martie 1973) care a reuşit să mobilizeze credincioşii să contribuie la refacerea acoperişului naosului . După el a suplinit o scurtă perioadă preotul Traian Bărbosu din Brăişoru (1 aprilie – 30 septembrie 1973).
La data de 1 octombrie 1973 a fost sfinţit şi instalat părintele Ioan Călătan .Credincioşii i-au înţeles sfaturile şi eforturile de amenajare a unui locaş închinat Celui de Sus cât mai atrăgător şi mai potrivit pentru rugă. în anul 1974 a fost renovat tumul bisericii şi acoperit cu tablă, iar în anul următor a fost pictat interiorul. Anul 1978 a marcat un eveniment important în viaţa bisericii şi a credincioşilor, resfmţirea locaşului, moment de rugă şi de înălţare sufletească la care a participat tot satul. După doi ani, a fost refăcută întreaga tencuială exterioară. în anul 1980 au avut loc alte renovări ale interiorului, precum şi ale altarului.
Preoţii care au păstorit în Morlaca de-a lungul vremii, aşa cum am arătat parţial într-un capitol anterior, au jucat un rol important atât prin biserică, cât şi prin întreaga lor muncă dedicată sătenilor, începând de la instruirea şcolară a pruncilor. Satul, având o populaţie relativ numeroasă, statornică, omogenă sub aspect etnic, la un moment dat a devenit sediul Protopopiatului Districtului Morlaca în anul 1842. Spre exemplu în anul 1900 Forul protopopesc avea ca preşedinte pe Ioan Pop ce era şi vicepreşedinte al districtului, îndeplinind şi atribuţia de preşedinte al Senatului şcolar. Şcoala din Morlaca avea 2 învăţători, pe Ioachim Lucaciu-“docente” şi Georgiu Pop “docente secundar”. Din acest centru se canaliza activitatea Senatului Şcolastic, aici se afla “prezidentul” Senatului, de aici se trimiteau circularele, se organizau inspecţiile şcolare, dar se şi îndemnau şi încurajau comunităţile săteşti să edifice locaşuri de şcoală , aşa cum a fost cazul la Bolga, Hodişu, Poieni, Fildu de Sus, Fildu de Jos. . ,
Multe iniţiative în scopul culturalizării populaţiei au pornit de la preoţi. încă în 1869 exista la Morlaca o secţie a ASTREI. în anul 1911 printre cei care au pus bazele apariţiei publicaţiei “Sfătuitoriul”.Foaia poporală a Despărţământului Hida-Huedin al Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român ”, a fost şi preotul protopop Ioan Pop. De teama interminabilelor procese de presă, majoritatea articolelor erau nesemnate, deci puteau fi şi ale intelectualilor din
Morlaca, aşa cum au fost Iubit popor românesc”, ’’Limba de maică”, “Zece porunci ale românului”, etc., cea de a patra poruncă fiind: ”Tot românul să înveţe carte, altcum este pierdut”.
Preoţii din Morlaca s-au situat în fruntea luptei duse de români pentru păstrarea fiinţei naţionale, în 1861 Anania Pop a participat la Conferinţa naţională a românilor de la Sibiu, Ioan Pop a fost o vreme preşedintele Partidului Naţional Român din judeţul Cojocna şi deputat în Primul Parlament al României întregite, Victor Pop şi Virgil Pop au fost aleşi în Consiliul judeţean în perioada interbelică.
Dar, pe lângă şcoală, activitatea culturală, îngrijirea gospodăriei, în primul rând au avut grija bisericii, întreţinerea ei, dotarea şi desfăşurarea obligaţiilor preoţeşti în cele mai bune condiţii.
După ce au fost ridicate mai multe biserici din lemn în anul 1837 s-a zidit una de piatră, care dăinuie până în zilele noastre. Ea a fost renovată în 1882 în onoarea “Sfintei Treimi”, apoi în anul 1932 şi în anii 1974, pictată în 1975, refăcut exteriorul în 1977. Pictura a fost realizată în anul 1975. Prin grija părintelui Ioan Călătan, a consilierilor şi a inginerului Vasile Tulbure, plecat de pe meleagurile satului fără a-1 uita. S-au luat măsuri de împrospătare a tâmplăriei, a geamurilor şi uşilor cu termopan, ceea ce îi dă şi mai multă frumuseţe şi atracţie.
Întregul edificiu exprimă propoporţionalitate şi bun gust. Pictura, cu diferite nuanţe de roşu cinabu, maro, verde, auriu şi argintiu, cu jocurile de umbre şi lumini, redă personaje biblice cu priviri calde, ce exprimă bunătate, înţelegere şi uneori durere, dar şi îndemnul la credinţă. Scene, precum: Sfânta Maria cu pruncul, închinarea magilor, Coborârea de pe cruce, învierea, Schimbarea la faţă şi altele ajută la crearea unui cadru cât mai potrivit pentru rugă şi pentru mulţumirile ce trebuie aduse Celui de Sus că ne-a dat viaţă. Iconostasul, cu uşa împărătească, cele diaconeşti, cele trei registre ale icoanelor, toate exprimă proporţionalitate, sunt realizări artistice remarcabile şi ne conduc cu gândul la sfântul altar, de unde părintele emană credinţă şi rugă.
Biserica este locul central al vieţii spirituale, este documentul istoric prin care iradiază trecutul, prezentul şi viitorul. Cât timp ea există va dăinui şi credinţa şi istoria neamului românesc pe aceste meleaguri.
Note:
I. Sematismul veneratului cler al Archiedecezei Metropolitane…, de la Blaj pe 1900, pag.414
2.. S. Dragomir, Istoria bisericii româneşti din Transilvania, Banat. Crisana si Maramureş .1992. 3. Citat reprodus după M.Păcurariu, op. cit.,pag.l20
4.. Citat reprodus după M.Păcurariu, op. cit.,pag. 120
5. Mai pe larg M.Păcurariu, op. cit., pag 86
6. S. Dragomir, Istoria dezrobirii religioase… Ed. Cugetarea, 1920, pag. 240
7. Idem
8. Şt. Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania si Ungaria, Ed. Cugetarea, 1936. pag 70
9. Şt. Meteş, op. cit., pag 71
10. Sematismul.. pag. 415
11. S. Dragomir, op. cit. pag.240
12. Idem
13. Şt. Meteş, op. cit., pag. 70

Motto: Să cinstim creaţia populară pentru că ea înfăţişează sufletul bun şi mărinimia poporului.

Cultura noastră populară şi în general satul românesc tradiţional în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi la începutul celui actual trec printr- o serie de transformări determinate de schimbările intervenite în viaţa economico-socială precum şi datorită fenomenului îmbătrânirii populaţiei.
în Morlaca, asemănător multor altor sate de azi, se fac tot mai simţite progrese din domeniul comunicaţiilor (radioul, televizorul, telefonul), care înlătură adesea singurătatea oamenilor, dar şi meditaţia lor, atitudinea faţă de anumite evenimente, fapte şi întâmplări din viaţa individului şi a
colectivităţii, exprimată prin creaţii literare şi muzicale.
Schimbări importante au avut loc şi în cazul culturii materiale: înlocuirea în mare măsură a plugului tras de animale cu tractorul, combina la secerat, transportul cu remorci şi mijloace auto în locul animalelor de tracţiune iar la pădure folosirea drujbei pentru tăierea şi fasonarea lemnului.
Acestora li se adaugă schimbări demografice, creşterea gradului de instruire şcolară, plecarea tinerilor din sat, subţierea îngrijorătoare a numărului celor ce ştiu să păstreze şi să redea vechile obiceiuri practicate la marile evenimente de peste an (colindatul de la Crăciun, umblatul cu Pluguşorul,, cele de la Sânjorz şi Rusalii), precum şi cele legate de principalele momente ale trecerii (naşterea, botezul, căsătoria, înmormântarea).
în zilele noastre tot mai multe obiceiuri şi tradiţii folclorice se restrâng şi intră în memoria pasivă a locuitorilor.
Dacă satul în regimul trecut a fost secătuit de puterea materială, azi, libertatea aşa cum este ea înţeleasă îi ştirbeşte perenitatea născătoare de valori.
Azi, când trăim o perioadă de atâtea încercări şi prefaceri, statornicia unor elemente tradiţionale rămâne punct de reazem pentru minte şi inimă.
Multe obiceiuri erau legate de ocupaţiile ţăranilor: munca la câmp, păstorit, transportarea recoltei, pregătirea cânepii sau a lânii pentru confecţionarea îmbrăcămintei, ridicarea unei case, desfăşurarea unor ceremoniale din viaţa colectivităţii. Pentru asemenea considerente am socotit că este bine venită consemnarea câtorva dintre ele, pentru generaţiile de azi şi mai ales pentru cele de mâine, ferindu-le pe cât este posibil de influenţele parazitare, deoarece sunt grav supuse poluării, anumite medii fiind invadate de chiciuri, mai ales de manelele aduse de tineri la discoteci.

Motto : Astă habă nu-i deplin Fete sunt, ficiori nu vin.

Încă din perioada când predomina economia naturală şi apoi industria casnică s-a statornicit o formă de executare mai rapidă a unor lucrări printr-o într-ajutorare numită claca. Şi era deosebit de bine venită. Azi se mai păstrează obiceiul de a organiza ajutorare sub formă de clacă pentru văduve, nevoiaşi şi bătrâni bolnavi, mai ales atunci când se ridică o casă ori anexe gospodăreşti.

Dintre obiceiurile de iarnă claca de tors se bucura de o mare trecere. La gazda la care se adunau fetele şi femeile, “se punea ţara la cale”, se aduceau cele mai proaspete ştiri din sat, clăcăşiţele îşi dădeau cu părerea cu privire la viitoarele nunţi, se lua în răspăr abaterea de la morala creştină a unor consăteni.

Claca de tors se făcea pentru gospodina cu cânepă mai multă, dar cu mână de lucru mai puţină, ori pentru cea cu familie numeroasă, dar şi pentru găzdoaia unde se organiza şezătoarea. Găzdoaia împărţea fuioarele, după câtăva vreme i se aduceau ghemele, iar de multe ori se adunau şi-i torceau la ea acasă..

într-o zi de sărbătoare, după ieşirea de la biserică, cele ce i-au tors gazdei sunt chemate la petrecerea cu muzicanţi. Dacă se întruneau mai multe fete, atunci se chemau şi băieţi. La clacă şi la această petrecere se cânta “//ora clădi ” sau “ Clăcuţă, clăcuţă ”, prin care se adresează gazdei (“Găzduţă, găzduţă…”), înştiinţând-o că s-au străduit să realizeze fire subţiri şi de calitate, dar dacă va constata şi mici abateri să fie iertate ( “Nu cota că-i gros / Că-i de noapte tors ”).

Mai pe larg în Capitolul VII.

Nou Motto: Văd casa bogatului în mijlocul iadului, Iar casa săracului In mijlocul raiului.

Sunt aproape două mii de ani de când glasuri de colindători răsună pe la poalele Măgurii Morlăcii, iar ritualurile amintesc de momentul sacru, despărţirea de anul cel bătrân, anul care moare, şi tinereţea celuilalt, care se naşte, într-o strânsă legătură cu credinţa izbăvirii lumii de păcat prin naşterea Domnului.
Prin casele satului se perindă ritualuri legate de Crăciun, Anul Nou, Bobotează şi Sfântul Ioan, dovedindu-ne puterea datinei şi a credinţei.
Colindătorii, începând destul de devreme ziua de ajun, cu cei de vârstă fragedă şi terminând noaptea cu cei vârstnici, încărcaţi de mireasma colindelor, adevărate cărţi de învăţătură, de religie, de coduri de comportament, de filosofie populară, aduc mângâiere şi un imbold spre iubirea de-aproape. Colindele lor vin de demult şi de departe. La ferestre, în tămaţ şi mai nou în hol, încantează după vechi şi dragi melodii, primind ca răsplată colăcei, colaci, nuci şi mere, iar cei mari sunt omeniţi cu băutură şi mâncare.
Gazdele, după tradiţie, s-au pregătit pentru acest praznic, au făcut curăţenie în casă şi-n ogradă şi aşteaptă colindătorii “cu ţoale întinse”, “cu lumini aprinse”, cu sarmale şi cămaţ, cu “un colac mândru, frumos /peliţa lui Hristos”, mai ales acolo unde sunt fete de măritat. Membrii familiei se îmbracă în haine noi, ori dacă nu-s noi, trebuie să fie neapărat proaspăt spălate, deoarece sărbătoarea naşterii Domnului în accepţiunea ţăranilor înseamnă momentul purificării trupeşti şi sufleteşti cu care se intră în noul an.
Pe vremea bunicilor generaţiei de azi, colindatul constituia cu ceata mare de feciori care îşi alegea un vătaf ( grăitor). Cu mai multe zile înainte de sărbători se întruneau şi făceau pregătiri, uneori cereau sfat şi ajutor de la bătrâni ca să-şi lărgească repertoriul deoarece era ruşinos să li se ceară o colindă şi ei să n-o ştie cânta.
Unii începeau colindatul din capătul Josanilor, alţii la Văleni, ori din Susani. Grăitorul numit şi valcazău, angaja şi muzicanţi, care de-a lungul uliţei transforma deplasarea într-o manifestare de voie bună, în credinţa populară crezându-se că gălăgia alungă spiritele rele.
Colindatul cetelor de tineri începea de la preot. Acolo neapărat se colinda “Mustră şi se-ntreabă, Domnului nostru”, cu următorul conţinut:
Mustră şi se-ntreabă
Domnului nostru – ref.
Doi, trei domni din cer
Precestea-i întreabă:
Care-s aceia ?
Întâie-i grâul
A doua-i vinul
A treia-i mirul.
Grâul dezgrăia:
Io-s mai mare-n lume,
Căci din mini să fac
Colaci şi prinoase
Şi prescuri frumoase.
Vinul dezgrăia:
Io-s mai tare-n lume
Căci din mini să fac
Toate slujbele
În toate bisericile.
Mirul dezgrăia:
Io-s mai tare-n lume
Căci din mini să fac
Din păgâni, creştini,
Din oameni răi, buni,
Să fii gazdă sănătoasă,
Să plăteşti colinda noastră ” (10)
Preotul le mulţumeşte, îi tratează cu o îndoitură de colac, cu băutură, dar le dă şi sfaturi, să fie cumpătaţi, să nu abuzeze, să se poarte cuviincios pentru a cinsti Naşterea Domnului, aşa cum se cuvine.
Colindătorii aveau un repertoriu bogat : “O ce veste minunată”, “Trei păstori”, ”Trei feciori colindători”, “De la răsărit cu-alai”, “Nici o sărbătoare nu-i”, ”Maria se preumbla”,”în cetatea păstorească”, “Pogorât-o, pogorât”, dar şi multe altele. Mai dezvoltat a se vedea în capitolul „Cântece, dansuri şi obiceiuri tradiţionale”.

Motto : M-o trimis de v-am poftit, Să vă gătaţi de nuntit, Să jucaţi, să ospătaţi, Ca între neamuri şi fraţi.

Ţăranii pe bună dreptate consideră nunta ca al doilea mare eveniment din viaţa omului, după naştere, utilizând la acest eveniment un ceremonial deosebit de bogat, cu participarea întregului sat.
Nunta marchează trecerea de la starea de dependenţă a individului la cea de independenţă, de la categoria de fecior-fată, la cea de bărbat-femeie cu rol direct în întemeierea unei familii.
Cu mai bine de o jumătate de veac în urmă, la Morlaca nunta era cel mai extins eveniment al vieţii de familie şi cel mai amplu din viaţa satului, cu serioase pregătiri şi cu foarte bogate manifestări. Tinerii care se împrieteneau şi-şi găseau afinităţi, ajungând la concluzia că se potrivesc, se iubesc şi pot duce o viaţă întreagă împreună îşi anunţau părinţii că doresc “să se ia laolaltă”. Dar au existat mai multe cazuri în sat, când unii părinţi tentaţi de averea familiei băiatului aranjau căsătoria fetei mult prea devreme (la 14 ani), unele din aceste căsătorii devenind reuşite, altele nu.
Viitorul mire, însoţit de un unchi sau chiar de tatăl său,“se ducea pe vedere” şi dacă le convenea “o peţea” pe tânăra pe care puseseră ochii. în casa miresei, după câteva discuţii indirecte şi aluzive se ajungea la “târguială” şi se realiza “credinţa ” (cu sensul de logodnă, folosit la oraş). După credinţă părinţii anunţau preotul, care “îi striga în biserică” în trei duminici la rând (adică îi informa pe credincioşi că cei doi tineri s-au decis să se ia laolaltă).
Cu mai multe zile dinaintea nunţii se aleg doi “tarosti”, unul din partea miresei, altul din partea mirelui, ambii buni oratori, cu calităţi de rapsozi, care să fie în stare să adapteze oraţia după specificul tinerilor şi al împrejurărilor nunţii, al celor chemaţi la nuntă, capabili să creeze replici pe, loc. Sunt stabiliţi şi doi “chemători” dintre feciorii îndrăzneţi. în casa miresei li se împănează botele cu panglici de diferite culori şi neapărat şi cu tricolorul românesc, cu frunze de sasău şi muşcate. Ei sunt îmbrăcaţi în costume naţionale, şi au tricolor la brâu, la cuşmă sau la pălărie. Cu o duminică înainte trec pe la familiile stabilite şi le cheamă la nuntă. Chemătorul din partea mirelui zice:
“Ia ascultă cinstite frate
Să ai numai de bine parte,
Că este un crai mândru,
Frumos,
înalt ca un brad, spătos,
Harnic şi de omenie
Şi scăpat de cătănie.
Ca dumnealui, altul în sat nu-i
E nepot de-al Iancului
De-a lui Horea strănepot
Şi iubit de satul tot,
Anume, cine-i cu nume Ii
Romolu Niajului
Din capătul satului.
Vă cheamă la el acasă
Să-i luaţi parte la masă,
Duminica viitoare
De la mic până la mare
La un scaun de hodină,
La un pahar de băutură.
De-o fi unul, de-o fi două
De-o fi nouăzeci şi nouă
Să ne veselim cu toţii
Şi bătrânii şi nepoţii
Că de nuntă s-or gătat
Cum îi obiceiu-n sat
Şi să zicem la un loc
Să aibă mirii noroc .

În mod similar procedează şi chemătorul miresei, Împuternicit să vorbească în numele ei:

“ Ia ascultaţi înc-odată
Că a munţilor crăiasă,
Din pat s-o sculat,
Faţa mândră şi-o spălat,
Păru şi l-o pieptănat,
Haine albe-o îmbrăcat
Şi de nuntă s-o gătat
Cum îi obiceiu-n sat
Şi din bătrâni am apucat.
Cu casa gătită,
Cu masa-ncărcată
Cu zestre-adunată
În ladă aşezată.
Anume, cine-i cu nume?
îi Mărioara Tinului
Din ograda birăului.
M-o trimis de v-am poftit
Să vă gătaţi de nuntit
Să jucaţi, să ospătaţi
Ca între neamuri şi fraţi

Şi să zicem la un loc:
Să aibă mirii noroc ”(2).

Cu trei zile înaitea nunţii încep marile pregătiri, se face curăţenia în casă şi-n curte, se taie un viţel şi unu-doi porci. Vecinele, neamurile şi alţi săteni aduc găini, ouă şi alte produse. Vinerea şi în mod special sâmbăta dinaintea nunţii se pregăteşte o parte a mâncării. Seara, un grup de fete adunate în casa miresei pregăteşte curuna de sasău şi descântă, aşa cum ar grăi mireasa :

“Curuniţă de sasău
De-aş şti că mi-ar fi mai rău
Nu te-aş pune-n capul meu.
Te-aş pune într-un lădoi
Şi-aş mai sta un an sau doi
Te-aş ţâpa într-o fântână
Şi-aş mai sta un an şi-o lună ”(3)

Fetele care au împletit cununa se adresează mamei, în numele miresei:
“Plânge-mă măicuţa me
Apă rece nu-i mai be
Adusă de mâna me,
C-or bea mamă streinii
Care m-or batjocori.
De s-ar face apa vin
Or zice că fac venin,
De s-ar face apa bere
Or zice că fac durere ”(4).

Tot ele prezintă regretele despărţirii mamei de fiică:
“Pe cumpăna fântânii
Plânge mama miresii
Plânge şi se jeluieşte
După fată-şi bănuieşte,
După fată, după ţol,
După doi boi din ocol,
După fată, după ladă
După doi boi din ogradă.
Plânge-ţi fată coada ta
Mila de la maică-ta,
Plânge-ţi fată păru tău
Mila de la taică-tău ” (5).

Aproximativ în,acelaşi timp alt grup de fete pregătesc cununa mirelui, cu frunze de sasău, floricele de porumb şi căţei de usturoi şi îi descântă:
“Nime-n lume nu se-nşeală
Ca feciorul când se-nsoară.
Strânge oamenii din sat
Să vadă cum s-o-nşelat.
Prinde patru boi la car
Şi merge după amar.
Sărace ficior holtei
Că nu ştii pe cine iei,
Săracă fată fecioară
Că nu ştii cine se-nsoară ”(6).

Şi mirelui îi cântă atunci când îi pregătesc cununa, interesantă este Hora mnirelui:
„ Curunuţă de sasău De-aş şti că mi-a fi de rău,
Nu te-aş pune-n clopul mneu,
De-aş şti că mi-a fi de bine
Pune-te-aş în clop la mine.
Plânge-mă maică cu dor
C-am fost fată şi ficior,
Ţ-am scos boii din ocol
Şi ţ-am arat de ogor
Şi ţ-am sămănat de toamnă
Şi tu-ai şezut ca o doamnă.
Plângeţi ochi şi udaţi locul,
Că voi v-aţi cotat norocul,
Plângeţi ochi şi lăcrămaţi,
Că voi sânteţi vinovaţi,
Că v-aţi slobozăt în lume
Şi-aţi ales din grâu tăciune,
Şi v-aţi slobozăt în ţară
Şi-aţi ales grâu din săcară.
Sărace ficior holtei,
Că nu ştii pe cine iei,
Săracă fată ficioară,
Că nu ştii cine se-nsoară ”(7).

După ce termină de pregătit cununa, tinerii prezenţi o joacă pe melodia de învârtită deasă.
Ceremonialul din ziua nunţii începe cu deplasarea nănaşului la casa mirelui şi a nănaşei la cea a miresei, ca să-i ia şi să-i conducă la biserică. Grupurile de nuntaşi îi însoţesc şi descântă:
“ Ajută-ne doamne, nouă
Să merem pe cale nouă
Cale nouă, neumblată
Unde n-am fost niciodată
Şi ne dor picioarele
C-am bătut răzoarele,
Cele mari şi cele mici
Până ce-am ajuns aici ”(8).

Nuntăşiţele care însoţesc nănaşa zic:
“Nănaşa noastră-i cuminte
Şi-o pus prima dinainte
Şi şi-o pus şi tricolorul
Să ne cunune feciorul
Şi să scoată cărticica
Să cunune floricica ”(9).

Cele două grupe de nuntaşi, cea a mirelui şi cea a miresei, abia în biserică se întâlnesc. Mireasa este acoperită cu un “jolj”, iar pe cap are muruna. Druştele îi iau muruna şi i-o înlocuiesc cu curuna de sasău, iar muruna o aşează pe capul fetei ce se va mărita mai degrabă. Părintele oficiază cununia.
Ieşind din biserică tarostii conduc alaiul, în frunte cu mirii, nănaşii, muzicanţii, spre casa miresei. Ajunşi în faţa porţii, tarostele mirelui se adresează nuntaşilor:
“ Ia staţi şi m-ascultaţi
Că drumul ni s-a-ncurcat,
De aici, din acest loc
Drumul nostru face cot
Da uliţi se fac mai multe
Nu ştim pe care ne-om duce
Dar staţi, că vom întreba
Şi drumul l-om descurca.

Arătând spre tarostele miresei spune, ca să fie auzit:
Că dumnealui, om frumos
Ne va face, la drum, rost.
Noi, de dimineaţă ne-am sculat,
Haine noi am îmbrăcat,
Pe cai albi am încălecat
Şi ne-am dus la vânătoare
La vânat de căprioare
Şi toţi munţii i-am umblat
Da nimica n-am aflat
Şi-am venit în jos,
la vale în grădina dumitale
Şi de-acolo-am rupt o floare,
Cea mai mândră, frăţioare.
Floare albă-nbobocită
Mirelui i-a fost ursită
Ca împreună să facă
Nuntă mare-mpărătească.
De-atăta drum, ce-am venit
Nuntaşii s-or pedepsit
Şi de-aceea te-am ruga
Puţin sălaş de ne-ai da,
Cam un ceas şi jumătate
Şi-apoi om merge mai departe”(10).

Tarostele miresei îi răspunde:
“ Noi suntem oameni primitori
Pentru orice trecători
Dar am vrea să ştim mai bine
Pe cine primim anume,
Dacă documente-aveţi
Mie să mi-le-arătaţi “.

Cei doi tarosti se apropie, schimbă câteva vorbe, se conving de bunele intenţii, îşi închină cu ţuică, schimbă ploştile între ei. O femeie intervine :
“ Dragul meu de grăitor
Sloboză-ne în ocol
Că ni dor de pălincuţă
Ca la mire de guruţă ”(12),

Nuntaşii încearcă să intre în curte, dar sunt surprinşi să vadă aşezat în faţa lor un par înalt în care a fost fixat un om de paie, îmbrăcat cu cioareci, cămaşă şi suman, pe cap cu curună şi-n mână cu o sticlă plină cu un lichid rău mirositor. Tarostele mirelui zice: Ia vezi, chemătorule, ce ne iese în cale / Scapă-ne de arătare. Chemătorul scutură parul, arătarea nu cade, se urcă şi trage de ea şi-n hohotele tuturor nuntaşilor suportă o cantitate din lichidul care se varsă peste el.
Tarostele mirelui face semn nuntaşilor să intre în curte. Acolo, maica miresii, cu o mână aşezată streaşină la ochi se face că vrea să vadă cine intră în ocol, dar un grup de femei îi descântă:
“ Iese maica miresii
Pănă-n brâncarea căsâ
Se uită la răsărit
Să-şi vada fata venind,
Vine de la cununie
C-un fecior de omenie ”(13).

Alte nuntăşiţe intervin:
“ Draga me, cuscră de-amu
Leagă-ţi uşa cu lanţu
Şi ţi-o leagă cu fuior
Că de noi ţi-o fi mai dor
Că de când ai legănat
Tot pe noi ne-ai aşteptat
Şi de când ai ţupăit
Tot pe noi tu ne-ai dorit ”(14).

În ocol, înainte de a urca treptele casei, pe un scaun se află aşezat un ştergar şi pe el: un colac, o cofiţă cu apă, un buchet de busuioc şi o farfurie cu grâu. Tarostele şi chemătorii se învârt de trei ori după scaun, după care, în ritmul unei învârtite trec nănaşii şi mirii, apoi trei bărbaţi, celui de al treilea aşezându-i-se colacul pe cap, iar ceialalţi îl apasă şi rup din el. Fiecare taroste ia câte o parte din colac, pe care o împarte la prunci. Chemătorul împrăştie cu grâu peste nuntaşi urând căsătorie fericită, an cu prunci şi recoltă bogată, apoi aruncă farfuria peste casă. O druşcă goleşte apa din cofa, iar un tânăr întoarce scaunul cu picioarele în sus. Femeile descântă:
“ Ţâpaţi grâu, nu ţâpaţi goz
Că mirele-i om frumos,
Ţâpaţi grâu, nu ţâpaţi pleavă
Că mirele-i om de treabă,
Ţâpaţi apa din cofiţă
Că mireasa-i cumintiţă”(15).

Alt grup de nuntăşiţe laudă zestrea miresei aşezată la vedere, pe rudă:
“ O vinit muierile
Să ne vadă hainele
Las să vie cât de multe
Că ni-s hainele de frunte.
Să cunoaşte mireasa
C-o fost harnică mă-sa,
C-o făcut podoabe multe
Şi-o făcut nunta de frunte” (16).

Tarostele mirelui invită nuntaşii din partea mirelui să intre în casă şi să se aşeze la mese, zicându-le:
“ Dragii mei, nănaşi,nuntaşi
Ia-ncercaţi şi v-aşezaţi
La mese, să ospătăm,
Cu toţi să ne bucurăm ”(17)

Mirii şi nănaşii sunt îndrumaţi la masa din mijloc, unde mama mirelui îi aşteaptă cu un coşulet împodobit, în care se află pâine, sare şi un pahar cu miere. Pune coşul pe capul miresei şi-i cere să se învârtă în jurul mesei de trei ori. La fiecare ocol se poartă un dialog: Ce ai pe cap, mireasă? Ea răspunde: pită, sare şi miere de roi. Trai bun între noi .
începe petrecerea, femeile descântă, se referă la mâncare, băutură, nănaşi, nuntaşi şi socăciţe:
“ De trei zile n-am mâncat,
Tăt pă astăzi ne-am lăsat,
De trei zile n-am băut,
Tăt pă astăzi ne-am ţinut”. sau

“ N-am venit aici de foame
C-am acasă-un coş cu poame
Şi-o coşarcă cu păsulă
Pănă-i lumea-s tot sătulă ”(19)

După o bucată de timp mireasa şi rudeniile ei aduc şi oferă darurile neamurilor mirelui. Mireasa a pregătit cu mâna ei lucruri scumpe: şterguri ţesute învrâstat, dosuri pentru bărbaţi, spăcel, poale cu colţişori, iar rudeniile: colaci, bucăţi de came de porc, pălincă şi prăjituri.
Tarostele mirelui laudă hărnicia miresei:
“Mireasa noastră
De când cu mirele a-ncredinţat
Tăt a lucrat şi-a mai stat
Luă la mână un fus
Şi legă un fuior pe-un par, în sus
Cu fusul tot răsucea,
Cu dinţii tot înclinţea
Şi ca mâţa sfârâia.

Apoi îl înşiră pe un crac mare Cu numele de răşchitoare,
De-acolo-l înşiră pe urzoi
Apoi îl învârti pe fusul de la război,
îl trase prin iţe şi spată
Şi se apucă să ţeasă.
Pe libdidauă călca,
Cu suveica suveica,
Cu brâiele da
Şi pânza aşa se făcea,
Din pânză curăi un dos
Şi-l dă la mirele nost
Să-i zicem să aibă noroc ”(20).

La alte nunţi, tarostii spuneau:
“ Luă mireasa la mână, un fir apuca
Cu fusul tot pleoscătea
Până-n naltul cerului zvârlea,
De-acolo veni fusul jos
Şi pentru nănaşul cel mare făcu un dos,
Să-i zicem să aibă mirii noroc ”(21).

Naşul aşeza hainele pe un scaun lung, iar mirii trebuiau să pună genunchii pe ele. Tarostele striga:
“ Trăieşti casă, trăieşti masă
Trăieşti socru, trăieşti soacră
Să trăim cu toţi din casă’’ (22).

Chemătorii iau de mână mirii iar nănaşii îi împing. Le aşează hainele după cap. Miresei, i se leagă de brâu un colac cu o panglică tricoloră şi un ştergar. Tarostele I anunţă că mireasa cinsteşte pe mama mirelui cu hainele de mamă şi zice:
“ Unde-i mama ceie mare
Că mireasa i-a pregătit
Un spăcel ţesut cu fitău,
Poale cu colţişori,
Zadie cu bucuri
Şi năframă de păr
De la Jurca din Fechetău ”

După ce mama mirelui primeşte hainele, o nuntăşiţă i se adresează: “
Pentru ce l-ai legănat,
Mândre haine-ai căpătat,
Pentru ce l-ai ciupăit,
Mândre haine-ai dobândit ” (24).

Alta laudă mireasa pentru hărnicia şi priceperea ei:
“ Ţucu-te mireasă-n gură
Mândre ştergură-mi dădură
Şi-i ţesută în fitău
De la drag văruţu meu
Şi-i ţesută cu bumbac
De la văru meu cel drag ” (25).

Alt grup de descântătoare completează laudele la adresa miresei:
“Ce mireasă avem noi
Nu o-am da pe patru boi,
Nici pe patru, nici pe cinci,
Nici pe câţi suntem aici” (26).

Se aduc laude şi celorlalţi nuntaşi, mai ales băieţilor ca să le ia la joc:
“Cătu-i tărgu la Negreni
Nu-s ficiori ca morlăceni,
Câtu-i târgu-n Fechetău
Nu-s ficiori ca-n satul meu.
Luaţi fete seama bine
Că şi-a vost bădiţă vine
Cu cioreci şi cu suman
Se vede că-i morlăcan ”(27).

În pauza dintre mese nuntaşii cântă şi joacă. Un cântec ce le place mult se referă la nănaşi:
“ A dă Doamne vara, iute
Să mă duc la oi, la munte
Să fac jintiţă şi caş
Să mă pui p-ângă nănaş,
Să fac ţintită şi urdă
Să-i fac la nănaşa ciudă ” .

Tarostele comandă muzicanţilor să cânte “de joc”, adresându-se nuntaşilor: ’’Dragii mei nuntaşi / Am băut, am ospătat / Acum să mai şi jucămV’. Badea Neoane le zice Roata, învârtită rară, Romănaşul, învârtită iute şi un joc aproape uitat de tot azi Feciorescul bătrânesc.
După mai multe ore de petrecere, nuntaşii se pregătesc să plece la casa mirelui. Miresei îi vine greu să se despartă de casa în care s-a născut, de părinţi şi de fraţi. Femeile văd şi ştiu această stare de spirit şi-i descântă:
“ Ia-ţi mireasă ziua bună
De la tată, de la mumă,
De la fraţi, de la surori,
De la grădina cu flori ”(29).

Altele îi dau curaj :
“ Taci mireasă, nu mai plânge
C-amu ai cine te strânge,
Lasă plângă celelalte
C-o rămas nemăritate ”(30).

Femeile măritate îi împărtăşesc din experienţa lor dându-i sfaturi:
“ Ţucu-te mireasa noastră,
Dacă-i mere la streini
Să nu stai mult prin vecini
Că bărbatu nu ţi-i frate
Să gândeşti că nu te-a bate,
Că bărbatul nu ţi-i neam
Să nu te bată şuhan ”(31).
Pregătindu-se de plecare nuntaşii mulţumesc părinţilor miresei:
“ Mulţumim cui ne-o chemat
Că bine ne-o ospătat,
Mulţumim cui ne-o poftit
Că bine ne-o ominit,
Tăt cu vin şi cu pălincă
N-am dus lipsă de nimică,
Cu pălincă şi cu vin
Ne-o făcut voia deplin”.
Ceremonialul de nuntă de la casa miresei îl încheie tarostele cu Iertăciunea miresei : ’’Mireasa zice cu gura mea: Dragii mei părinţi, Vă mulţumesc că mi-aţi dat naştere, după naştere, creştere, apoi curunie. Acum, la plecarea mea din casa părintească, vă rog să mă iertaţi dacă v-am greşit cu vorba ori cu fapta şi vă rog să ziceţi ca această plecare să fie într- un ceas bun şi cu noroc ”(33).
Întreg alaiul, mirii care au trecut peste riturile de iniţiere, însoţiţi de nănaşi, conduşi de tarosti şi încadraţi de chemători şi o parte din nuntaşi, străbat uliţele satului spre bucuria şi sărbătoarea tuturor, până la casa mirelui. Pe drum nuntaşii cântă, chiuiesc şi unii plini de voie bună fac figuri de joc. Ajunşi la casa mirelui constată că poarta este închisă şi nu se deschide până când tarostele şi nuntaşii nu ajung la învoială, după ce se înfruntă în şarade şi oraţii pline de înţelepciune. Sunt întâmpinaţi de soacra mare, în curte, având în faţă un scaun pe care este aşezat un ştergar cu alesături, o năframă pe care o dăruie miresei, ca simbol al “nevestitului”, un colac şi o sticlă de băutură. Nuntaşii scandează:
“Trandafir crescut în cale
Ieşi afară soacră mare,
Ieşi afară până-n prag
Şi să ne primeşti cu drag” sau
“La mireas-am lăsat gata
La mire acum fac vatra,
La mireas-am lăsat joc La mire acum fac foc ”(24).
Dar în realitate şi aici s-au făcut pregătiri la fel ca la mireasă. Cu multe zile înainte au ales socăciţele pe una din ele, cu mintea ageră, aptă să improvizeze şi să memoreze sute de versuri care trebuia să rostească Dusul găinii, aşteptat cu nerăbdare, deoarece grăitoarea se adresa naşei, naşului şi nuntaşilor, caracterizându-i şi lăudându-i ca să obţină un preţ cât mai bun pe găină. Dar înainte de acest moment, nuntaşii intră în casă iar tarostele deschide masa:
“ Suntem cu toţi împreună
Să petrecem cu voie bună
Masa-i plină cu de toate
Mâinile nu vi-s legate ”(35).

Urmează ospăţul, se bea, se mănâncă, se cântă şi se joacă. Multe momente pe care le-am întâlnit la casa miresei se repetă şi la casa mirelui. Unul din momentele cele mai aşteptate este Dusul găinii.
Socăciţele s-au pregătit pentru acest moment, au împănat o găină fiartă, i-au pus în cioc o ţigară aprinsă, au legat-o de mâna femeii ce o duce ca să-l păcălească pe nănaş. încă din pragul încăperii, dintre cele care duceau găina, mai ales Iustina Pui şi Veronica Blogoş, ziceu fel de fel de strigături:”..cu găina ca para / Să o dau la nănaş a… Da oi da la nănaşu/ Că nănaşu-o vândut boi / Şi mi-a da talerii noi… ”. Dintre multele variante ale descântecului găinii redăm una :
„ Zâ ţâgane, zâ cu drag
Să mă cobor de pe prag
Zâ, ţâgane, de-nvârtit
Să m-apuc de ptiuit,
Să mă duc printre nuntaşi,
Cu găina, la nănaşi.
Ia, ceteraş, arcu-n mână
Şi zâ jocul la găină,
Unde n-oi şti cu gura
Să zâci tu cu cetera.
Faceţi-mo loc, ia amu
Că m-aşteaptă nănaşu
Ştiu că are punga plină
Şi că ar mânca găină.
Trandafir ardelenesc
La toţi nuntaşii vestesc
Eu, cu găina pornesc.
Faceţi-mi loc, ia amu,
Să mă duc la nănaşu.
Frunză verde de trifoi
Eu mă duc la amândoi
Cu hainele ticlăzâte
Şi cu găinile fripte.
Hai, nănaşule-n grădină
Să facem trărg pe găină.
Cu nănaşu m-oi iubi
Nănaşa nimic n-a şti.
Hai nănaşule şi ie
Găina din mâna me
Că nu-mi trebe bani pe ie,
Numai o dulce guriţă,
Cum ştiitu, acolo-n guriţă ”.
Nănaşa pune o descântătoare să-i dea replici. Aceasta îi zice:
„ Nici asta nu-i aşe
Numai gura ta ce re,
Nici asta nu-i anume
Numai n-avuşi tu ce spune
Naşul plăteşte găina.

Femeia care i-a oferit-o e mulţumită şi-şi încheie oraţia cu cuvintele :
„Păi la nunţi, cât am umblat,
O dată m-o sărutat
Un nănaş cu barbă neagră
Şi de-atunci îs tot beteagă,
Da, dacă m-a săruta
Un nănaş ca dumneata
Sigur că m-oi vindeca ”(36).

Nuntaşii cântă, joacă, beau şi-şi petrec. Veselia se termină dimineaţa, când socăciţele, după ce au spălat vasele şi au făcut ordine, se distrează între ele, cântă şi joacă Jocul socăciţelor . în mai multe cazuri, lunea spre seară, se reîntâlnesc neamurile mai apropiate, socăciţele şi-şi petrec iară. Aşa se încheie nunta, dar comentariile despre ea durează câteva zile şi săptămâni, ori până la următoarea nuntă.
Note:
1. Inf. Gavril Hanga, 1975
2.Idem
3.Inf. María Boca
4.Inf. Lucreţia Boca
5.Inf. María Boca
6.Inf. Gheorghe Hanga
7.Inf. María Hanga
8.Idem
9.Inf. María Hanga
10 Inf. Ana Blogoş
11.Idem
12.Inf. María Boca
13.Idem
14.Inf, Maria Hanga
15.Inf. Lucreţia Boca
16.Inf. Maria Hanga
17.Inf. Gheorghe Hanga
18.Inf. Gavril Hanga
19.Inf. Lucreţia Boca
20.Inf. Gavril Hanga
21.Inf. Gheorghe Hanga
22. Idem
23. Inf. Lucreţia Boca
24. Idem
25. Inf. Maria Hanga
26. Idem
27. Inf. Gheorghe Hanga
28. Idem
29. Inf. Aurelia Blogoş
30. Idem
31. Inf. Maria Hanga
32. Inf. Gavril Hanga
33. Inf. Gheorghe Hanga
34. Inf. loan Lungu
35. Idem

Localitatea Morlaca se include în zona folclorică ce se conturează intr-un triunghi, pe linia Piatra Craiului – Aghireş – Poiana Horea, respectiv Depresiunea Huedin-Călăţele şi Munţii Apuseni. Are o populaţie curat românească. Am putea spune că Morlaca se află în centrul zonei folclorice Huedin. De folclorul de aici am fost preocupat în mod ştiinţific încă din anii 1973-1974, când l-am capacitat în acest sens şi pe profesorul meu Traian Mârza. Astfel, o parte din materialul cules a fost transcris şi publicat în volumul Folclor muzical din zona Huedin. Ne bucurăm că acum avem ocazia din nou să publicăm cele mai reprezentative cântece, dansuri şi obiceiuri locale şi nu numai.
în timpul cercetărilor folclorice am avut ocazia să întîlnim rapsozi valoroşi ai satului. Personal am fost marcat sufleteşte de modul de interpretare a unora dintre aceştia, cum sunt: Tulbure Simion (Clanetaşu), Cobârzan Gheorghe (Talaliciu), Pui Anica (a Medrenii), Boca Aurel (a Dămnianului), Cobârzan Veronica (a Mâşului), Blogoş Anica (a Făfalicului), Foia Anica (a Leidi), Boca Mihai (a Cucului), Hanga Gheorghe a Tulbure Simion-Clanetaşu a rămas în memoria sătenilor ca un mare instrumentist. Cânta la clarinet ca nimeni altul. Era inconfundabil. Repertoriul lui a fost sursă de inspiraţie pentru mulţi dintre soliştii şi instrumentiştii care i-au urmat, printre care îl amintim pe vioristul Boca Aurel a Dămnianului. Dintre personalităţile muzicale locale ne revine datoria morală de a-1 aminti pe Ghiurcanu, un mare viorist din prima parte a secolului al XX-lea.. Se spune că avea degetele atât de butucănoase că abia îi încăpeau pe strune, fapt ce nu l-a împiedicat însă să cânte cu desteritatea unui virtuoz. Din păcate nu avem înregistrări cu el. O mare voce a satului a fost Crişan Ioan, Diacu. S-a născut în anul 1893. A absolvit şcoala greco- catolică de cantori din Blaj în anul 1918 cu calificativul foarte bine. Aici a făcut cunoştinţă cu latina şi greaca veche. Ar putea fi asemuit cu Moromete al lui Marin Preda. Timp de 43 de ani a fost sufletul cântecului popular local, dar şi al celui religios. Se spune că oamenii de prin satele din jur îi lăsau câte o oaie cu miel, cu condiţia ca să le cânte „hora mortului”, pe care o compunea ca nimeni altul.
Cobârzan Gheorghe, Talaliciu, a fost un mare interpret. Cioban de meserie, a cântat atât cu vocea cât şi la fluier. înregistrările pe care le avem atestă că Talaliciu avea o voce extrem de caldă, generoasă, iar repertoriul lui includea
melodii reprezentative pentru Valea Călăţii. Le mulţumim pentru generozitatea lor şi pentru cinstea pe care o fac satului prin talentul lor.
Am fost apoi marcat profesional de vocea particulară şi talentul deosebit al celei ce avea să devină nu peste mult timp cea mai reprezentativă cântăreaţă de muzică populară din partea locului, Iustina Crişan Dejeu. Interpreta ne-a mărturisit că o mare parte din repertoriul ei l-a învăţat de la Pui Anica a Medrenii şi mai ales de la părinţii Crişan Victor şi Crişan Iustina care, deşi modeşti din fire, posedau un bogat şi valoros repertoriu muzical.
în Morlaca se păstrează o bogată cultură populară ce îmbină, ca peste tot, elemente ale stadiilor evolutive diferite. Despre un fond cultural autohton de străveche tradiţie mărturisesc, mai întâi, hidronimele (Criş), precum şi numeroase toponime, unele elemente din terminologia aşezărilor, ocupaţiilor, îmbrăcămintei, toate de origine dacă, obiceiurile populare legate de străvechi îndeletniciri şi de momente mai importante ale vieţii, instrumente muzicale tradiţionalei fluier) etc.
Ca şi în alte zone s-au operat şi aici în decursul vremii împrumuturi, dar nu în egală măsură în fiecare domeniu de cultură şi creaţie artistică populară. Mai evidente au fost în limba vorbită, dar în muzică, dans şi obiceiuri sunt aproape inexistente.
Sub raportul speciilor folclorice materialul este reprezentat de: folclorul copiilor, cântecul de leagăn, cântecul ceremonial de nuntă, bocetul, hora mortului (verşul), cântecul de secere, cântecul clădi de tors, şezătoarea (haba), colindatul, repertoriul păstoresc, cântecul epic, cântecul propriu-zis, cântecul vocal de joc, melodiile instrumentale de dans, dansul.
Folclorul copiilor este deosebit de bogat şi de viu. El reprezintă, ca şi în alte localităţi, moduri de manifestare artistică, funcţii şi origini mai diferite, dar aspecte structurale unitare. Cuprinde, în întregul său, producţii diferite ca mod de manifestare şi realizare artistică, respectiv: producţii în proză (povestite ori în dialog), producţii versificate, unele numai scandate, altele şi cântate, jocuri cu acţiune, unele însoţite sau anticipate de versuri recitate sau cântate, precum şi gestică şi mimică. în privinţa sursei este evident că, alături de mai numeroasele producţii care sunt creaţii ale copiilor înşişi, unele sunt creaţii ale celor mari pentru cei mici, fie cu scop pedagogic, fie cu scop distractiv, după cum unele producţii au aparţinut înainte folclorului celor mari dar, ajunse desuete, supravieţuiesc în forme simplificate în repertoriul copiilor. Cu puţine excepţii, materialul existent aici, prezintă aspecte structurale, mai ales ritmice şi melodice, unitare şi caracteristice folclorului copiilor de pretutindeni:
Cântece formule, ce oglindesc reacţii ale copiilor, în raporturile lor cu natura şi cu mediul social familiar lor (la ploaie, la lună nouă, la melc, la mămăruţă, la cuc, la barză etc.
Cântece legate de joc, numărători, formule de eliminare: de-a ascunsălea, de-a lapta, de-a baba oarba, de-a batistuţa, de-a bâzu, de-a lupu cu oile, de-a şoarecele şi pisica, de-a printre munţi şi printre văi etc. (nr. 1)
– Producţii integrate obiceiurilor, prin care copiii apar ca interpreţi în faţa celor mari: colinde, sorcova, chiraleisa ( nr. 2).
Pentru adormirea sau pentru liniştirea copilului se practică şi astăzi legănatul lui în ’’belceu” (leagăn), concomitent cu ritmarea (de regulă iambică) şi intonarea (mai frecvent bicordică) a unor silabe şi combinaţii lexicale tipice (A-bu-a, Na-ni, na-ni), cunoscute pretutindeni(nr.3) .
Ca peste tot astăzi, nunta din Morlaca are o durată mai scurtă şi, implicit, mai simplificată faţă de trecut. Fiind însă cadrul tradiţional, care consfinţeşte evenimentul cel mai important din viaţa omului, căsătoria se realizează în forme bine păstrate, vădite în obiceiurile proprii, în actele ceremoniale şi rituale cu aspect de spectacol popular în care momentele pline de sobrietate se contopesc în cele de voioşie generală şi, nu mai puţin, în bogatele manifestări folclorice pe care le prilejuieşte: oraţii, strigături, cântece rituale, melodii instrumentale şi dansuri.
După ce tinerii s-au hotărât „să se ia împreună”(din ”habă” sau de la ”joc”, în câşlegi), are loc peţitul fetei (de către părinţii feciorului, având ca martori din neamurile mai apropiate) şi ’’încredinţatul”, adică logodna. Cu o săptămână sau două înainte de nuntă, ’’chemătorul” mirilor trece pe la casele neamurilor, invitându-le la nuntă. Celor care”fagădesc” (acceptă) invitaţia, li se oferă un pahar de pălincă. în săptămâna în care au loc pregătirile de nuntă toate neamurile aduc fie la mire fie la mireasă acasă diferite produse alimentare (ouă, zahăr, ulei, orez, oase afumate) şi păsări, în funcţie de ceea ce le datorează, ca gest de întrajutorare.
Sâmbătă seara, în ajunul nunţii, la casele mirilor are loc un moment foarte important, împletirea ’’curunilor” din sasău de către fetele satului, împletirea acestor cununi are loc după un anumit ritual. Aţa cu care se vor împleti cununile nu va fi mai lungă decât diagonala camerei în care se execută cununa. După ce s-a măsurat această diagonală fetele se aşează în jurul mesei încărcate de sasău şi, în timp ce împletesc cununa, cântă hora miresei sau hora mirelui, după caz (nr. 4, nr. 5). După ce sosesc feciorii cu muzicanţii la casa miresei, se joacă ’’curunile”, iar petrecerea se termină cu un mic ospăţ.
Nunta propriu-zisă, tradiţională ţine de duminică de pe la amiază până luni dimineaţa, şi se continuă de luni seara până marţi dimineaţa cu următoarele momente care se succed:
La casa miresei are loc gătirea ei. între timp, alaiul mirelui cu muzicanţii şi cu ’’grăitorul” se duce după ’’nănaşi” şi, împreună, se duc la mireasă. La poarta închisă a miresei sunt aşteptaţi de nuntaşii ei, în frunte cu ’’omul de încredere”(grăitorul miresei-tarostele). Are loc un dialog între cei doi ’’grăitori”, unde cel al miresei neagă că în acea casă s-ar fi oprit o ’’căprioară” pe care o caută mirele. Astfel, li se aduce mai întâi o mireasă făcută din paie, apoi o bătrână în travesti. în cele din urmă părţile se înţeleg. Li se aduce mireasa adevărată şi alaiul mirelui este poftit în curte şi în casă. Menţionăm că însoţitorii mirelui erau puşi şi la anumite încercări de bărbăţie, cum ar fi spargerea cu piatră a unei sticle pusă într-un vîrf de par sau ţintirea ei cu puşca. înainte de a pleca la cununie, ’’omul de încredere” al miresei cere ’’iertare” părinţilor pentru câte le-a greşit fata lor, acum mireasă. Se cântă din nou hora miresii şi se pleacă, cu mare fast, la Primărie pentru cununia civilă şi la biserică pentru cununia religioasă. Pe drum ( şi în mai toate momentele principale ale nunţii) femeile ”descântă ”, în dialog, diferite strigături, iar feciorii joacă fecioresc după melodii specifice, ”de drum”(nr. 6). La întoarcere, în locul stabilit al nunţii (casa mirelui, casa miresei, astăzi casa de nunţi), în curte mirii, naşii, neamurile mai apropiate, trec de trei ori pe sub colacul ţinut de doi feciori, înconjurând masa la care stau o fată şi un băiat ce-i stropesc cu apă şi aruncă grâu peste ei, moment legat de dorinţa ca ”cei ce se iau să fie cât mai fecunzi în viaţă”. După a treia trecere, colacul rupt ”în frunte” de un fecior, se împarte copiilor, apa din cofa se varsă, farfuria este zvârlită peste casă, iar masa se răstoarnă. Se intră în casă. ’’Grăitorul” adună darurile invitaţilor şi începe ospăţul. între timp mireasa dă cadouri socrilor ei (un rînd de haine pentru soacra mare şi o cămaşă pentru socru’ mare), naşilor şi neamurilor mai apropiate (’’şterguri” şi batiste).
La miezul nopţii începe ’’dansul miresii” pe bani, după care mirii se retrag ca să-i numere şi să-şi schimbe hainele tradiţionale de nuntă.
Luni după masă alaiul nunţii merge la casa miresei să-i aducă zestrea, urmând iarăşi ospăţul, care se termină abia marţi dimineaţa.. Se obişnuieşte să se facă un mic ospăţ şi duminica următoare cu naşii şi rudele mai apropiate.