Istoricul satului Poieni

Satul Poieni, centrul comunei cu acelasi nume, aste asezat în nordul masivului Vladeasa, în Carpatii Occidentali, pe cursul superior al râului Crisul Repede .
Se învecineaza cu localitatile Bologa, Hodis, Fildu, Ciucea si Valea Draganului,
Localitatea este atestata documentar sub diferite denumiri: Kyssebes, Kis-Sebes, Sebesul Mic, Poieni, si la anumite date:
15oo – pos.Kyssebes (Csanki v.4oo)
1755 – Kis Sebes (CK)
I850 – Kis Sebes, Sebișul Mic (St.Tr.)
I854 – Kis Sebes, Poiana sau Sebisul Mic.
Denumirea maghiară Kyssebes, Kis Sebes, vine de la râul pe malul căruia s-a ridicat așezarea, Crișul Repede .
În limba româna, denumirea satului vine de la cuvântul „poiană”, ca urmare a faptului că vechile obști sătești existente erau așezate în mai multe poienițe: „poiana Vărădești”, poiana Valea Grăbanului”, “poiana Tulburești”, “poiana Dejeiești”, “poiana Pleșului”, etc.
Nu exista documente istorice care să ateste existența vreunei asezări dacice pe aceste meleaguri, dar logica istorică ne spune că altfel nu putea fi . Dacii și-au întemeiat așezări pe toate văile locuibile ale munților, un istoric antic afirmând chiar că “dacii trăiesc agățați de munți” . Această vale, valea Crișului Repede, a făcut și ea, împreună cu locuitorii ei, parte din spațiul vast al statului centralizat dac al lui Burebista, care stapânea pâna departe în Panonia și Slovacia. Localnicii au dus viața lor zilnică potrivit obiceiului, muncind sau luptând, după cum era nevoie, dar rezistând din generație în generație pînă la noi.
Evenimentele istorice din acea vreme nu au ocolit Dacia și deci nici zona Crișului Repede. Cele două războaie de cucerire a Daciei de către romani au afectat toată teritoriile locuite de daci . Obținând victoria, Împaratul Traian a căutat cale mai prielnice locuri pentru granița noii provincii, deoarece știa că dacii nu vor întârzia să-și refacă forțele și să reia lupta pentru reconstruirea statului lor.  Astfel, granița nordică a noii provincii romane a fost trasată prin inima lumii dacice, în zona Crișului Repede, ea fiind stabilită chiar pe meleagurile noastre .
În raza comunei Poieni, la Bologa, arheologii au descoperit ruinele unui castru roman – Resculum – iar pe dealurile Grebăn, Măguri, Cetățeaua au descoperit rămășitele unor puncte înaintate de pază, de unde soldații romani scrutau zările, pentru a asigura liniștea la hotarele provinciei. Atât castrul de la Bologa, cât și punctele de pază au fost construite cu piatră din carierele de pe valea Crișului și lemn din pădurile din jur, cu munca și oboseala locuitorilor învinsi.
Hotarul fiind stabilit chiar în aceasta zonă, este lesne de înțeles că locuitorii acestor așezări au constituit un permanent element de legătură între dacii liberi și cei aflați sub ocupația romană că nu au fost străini de răscoalele sau atacurile organizate împotriva stapânirii romane și că, după ce rânduielile romane s-au extins încetul cu încetul, ei le-au transmis și dacilor liberi, devenind după câteva generații atotcuprinzătoare.
După retragerea stapânirii romane din Dacia, locuitorii s-au organizat sub forma vechilor obști sătești, pe văile râurilor și în depresiunile naturale. „Vor fi existat asemenea obști, conduse de juzi, jupâni și cnezi ajutați de oameni buni și batrîni în depresiunea Beiușului, pe valea Crișului Alb, pe valea Crișului Repede, în depresiunea Huedinului .
În secolul X, meleagurile comunei Poieni constituiau hotarul de vest al voievodatului lui Gelu, care, pentru a opri înaintarea maghiarilor, a construit întărituri, prisaci de trunchiuri de copaci, valuri și baricade, dar și marginea de răsărit a țării lui Menumorut, “spre Ciucea, acolo unde Munții Meseșului sunt despărțiți de Munții Apuseni, de valea Crișului Repede și despre care Anonymus spunea “qua iacet at Erdenelu” și unde, după înfrângerea lui Menumorut, locuitorii au fost puși să construiască întărituri, scoțând hotarul “metaconfinima” la Porțile Meseșului (2). Când ungurii lui Tuhutum apar la porțile Meseșului, Gelu și-a adunat în grabă oștenii, înarmați cu arcuri, lupta decisivă dându-se sub Grebăn, în partea de nord-est a satului Poieni. Gelu a fost învins, apoi ucis pe valea Căpuțului .
Curând, maghiarii pătrund în Transilvania, pe care o vor organiza în voievodat supus regatului Ungariei. Din nou meleagurile noastre vor constitui linie de hotar, de data aceasta pe directia nord-sud. De-a lungul drumului ce trecea dinspre Oradea spre Cluj și care trecea peste Crișul Repede, în 4o de locuri existau puncte de control, iar la “intrarea în voievodat se ridica un punct de vamă , ale carui ruine se pot vedea în locul numit Cețățeaua (3). Peste câteva secole, în condițiile modernizării transportului și comerțului, la punctul de vamă se vor ridica clădiri noi, pe celălalt mal al Crișului Repede, locul numindu-se Valea Banului .
Năvălirile tătarilor, care au lovit puternic regatul Ungariei, au determinat construirea unor cetăți de apărare puternice, cum este cea da la Bologa, ridicată prin contribuția tuturor locuitorilor din jur. Treptat, în jurul cetății se va constitui o moșie, cuprinzînd și satul Poieni, cu nume maghiar Kis Sebeș, moșie donata familiei nobiliare Banffy, care avea sediul la Bontida și care va stapâni aceste ținuturi, din tată în fiu, până la primul război mondial.
În documente ce datează din 1493 sunt menționați iobagii care lucrau aceste pământuri, care tăiau lemne și le transportau cu propriile mijloace pâna la Bonțida.
Pădurea a constituit în permanență o sursă de venituri pentru localnici. care la început o foloseau în comun, potrivit obiceiului din străbuni, drept care le-a fost treptat uzurpat de oamenii familiei Banffy. Există documente care menționează starea de conflict sau de luptă chiar, dintre localnici și oamenii familiei Banffy pentru recâștigarea drepturilor privitoare la tăierea și comercializarea lemnului.
Mijloacele moderne de tăiere a pădurii vor pătrunde treptat și în aceasta zonă, astfel că, prin sec. al XVIII-lea, existau pe văile Săcuieu și Drăgan vreo 5o de joagăre, în proprietatea țăranilor, care tăiau lemnul fără știrea și consimtământul stăpânirii. Din această cauză, familia Banffy apelează la Curtea din Viena și în 1796 se interzice definitiv iobagilor dreptul de a tăia lemn în padure. Pentru o mai mare siguranță, piesele de fier ala joagarelor sînt confiscate, dar joagarele încep să taie din nou, în taină, astfel că la 1808 guvernatorul Transilvaniei, Gheorghe Banffy, este înștiințat că “pădurile de brad ale preamăritei familii se scurg pe apele Crișului Repede” Până la urmă exploatarea pădurilor se reglementează și anume: joagărele care tăiau lemne erau contolate de gornicii și funcționarii familiei Banffy și în schimbul unei taxe, oamenii puteau să treacă prin punctele de control de la Goroniște și Ciucea (pentru cei veniți de pe valea Drăganului) pe valea Crișului Repede pâna la Oradea. Deseori însă, funcționarii stăpânirii au fost înșelati de plutașii țărani care porneau noaptea la drum.
La începutul secolului al XlX-lea, vadurile Crișului au fost amenajate, construindu-le diguri pentru lansarea plutelor și cășițe, iar în 1832 la Ciucea a fost construită o grapă, prin care trebuiau să treacă fiecare pluta, pentru a fi controlată.
La începutul secolului al XlX-lea, respectiv în anul 1810, potrivit unui document găsit în arhiva bisericii din Bologa, satul numara 35 de case, dispuse în grupe, în zone distincte ale localității, după proprietate și grad de rudenie.
În “Cartea statistică a românilor din Ardeal”, făcută de administrația austriacă, se relatează faptul ca între anii 1780-1782 satele Bologa și Poieni aparțineau de Naghisebes , azi Valea Drăganului, având un număr de 167 familii . Dintr-un proces verbal încheiat cu ocazia unei adunări generale din iunie 1884 la biserica din Poieni, rezultă că în acel an existau în localitate 68 case .
În timpul ocupației austriece, tineretul era dus la oaste “pe viață; din 1847 se proceda prin tragere la sorți, armata făcându-se 8 ani, iar din 1867 armata devine obligatorie pentru toți apți pentru serviciul militar.
Revoluția de la 1848 din Transilvania a cuprins și Poieniul, prin prezența aici a unei armate conduse de secuiul Szechly Istvan, dar mai ales Tranișu, unde se aflau tunurile lui lancu și credem că localnicii nu au fost străini de aceste evenimente. Mai târziu, o cronică menționează că pe la 1853, inginerul împărătesc a împărțit moșia foștilor iobagi, aceștia devenind oamenii liberi.
Relațiile capitaliste își fac tot mai mult loc în toate domenilile. Despre această perioada știrile se înmulțesc, preotul satului elaborând un scurt istoric al satului. Astfel, preotul Ioan Petrișor, nou paroh în satul Poieni, menționeaza că la venirea lui -realitate – mai 1959 – a găsit în cimitir o bisericuță veche, mică, scundă și întunecoasă, adusă aici de la Morlaca, unde a servit ca mănăstire într-o pădure prin anii când s-a făcut unirea cu Roma. Casa parohială era veche, acoperită cu paie; de școală nici nu se pomenea .
“Poporul era puțin, abia 278 suflete și mizer, erau iobagi” (5), hotarul era steril:porumb și fânețe. Oamenii nu știau carte; cu ocazia unei adunări generale a satului din 22 iunie 1882, cu privire la construirea unei noi biserici, au pus semnături învățătorul Teodor Lăpușanu și primarul Georgim Mărghițaș, restul până la 60 de oameni punând degetul, fiindcă nu știau să scrie .

Pe raza localității Poieni exista și unități economice,care și-au adus contribuția la modificarea vietii social-economice, politice și culturale a locuitorilor. Cariera de piatră, “Granitul”, luat ființă în anul 1875, odată cu construcția căii ferate Cluj-Oradea. Construcția căii ferate a fost realizată de către o firma engleza, sub conducerea inginerului Perzan. Din registrele de evidență a producției, care se mai păstreaza în arhivele carierei, rezultă că la începuturi în această carieră s-a exploatat piatră brută, care se încărca în vagoane si se transporta în diferite direcții pentru construcții. Piatra se mai transporta pe Crișul Repede, cu plutele, până la Oradea, unde era folosită la fundațiile construcțiilor mari .
Prin anul 1882, cariera Poieni avea un efectiv de 28o-3oo muncitori, care extrăgeau piatra . În anul 1890 se construiește primul concasor pentru sfărâmat piatra, piatra care până la aceea dată se sfărâma manual, cu ciocanele.
Întreprinderea este mereu în dezvoltare, motiv pentru care în 1388 începe construirea clădirii administrative, se extind clădirile atelierelor și se ridică locuințe pentru muncitori. Fiind în marea lor majoritate români, pentru aceștia se ridică și o școală, iar între anii 1890-1892 și o biserică. În anul 1900, în cadrul carierei lucreaza 5 concasoare și se construiește o turbină acționată de apă, care va alimenta cu energie electrică atelierul mecanic. Între anii 1905-1914, lucrările din cadrul carierei au luat cea mai mare amploare, numărul muncitorilor cuprinși în întreprindere fiind de 1.000 (necesari în așa număr datorită slabei mecanizari a lucrarilor).
De la înfiintare sa si pîna la nationalizare, cariera a fost la proprietatea mai multor indivizi sau firme. Pîna în anul 1921, a apartinut familiei de evrei Glasner; în 1921, cariera trece în mîna unor proprietari din Budapesta, pentru ca în anul 1933 în urma crizei economice sa fie preluata de Emil Roger din Bucuresti. În 194o cariera trece din nou în proprietatea statului maghiar, ca urmare a dictatului de la Viena si este închiriata fabricantului Horungoty Ferentz din Oradea. În aceasta perioada, se face o exploatare nera?ionala si se distrug terasele. În 1945 cariera este luata din nou de Emil Roger, iar în 1948 trece în patrimoniul statului, în urma actului de nationalizare de la 11 iunie .
Fabrica de cherestea este legata de valorificarea masei lemoase de pe Valea Draganului si din masivul Vladeasa. Initial, masa lemnoasa se transporta pe apa Draganului si pe cea a Sacuieului, plutele pîna la Oradea. Pe malul Crisului Repede, în zona fabricii de azi, exista o grabla care retinea bustenii care veneau de sub poalele Vladesei. Odata cu înfiintarea fabricii, grebla respectiva si-a schimbat destinatia initiala, ea retinînd bustenii pentru necesarul fabricii si se renunta la plutaritul spre Oradea .
Fabrica s-a înfiintat pe la anul 1900, de catre o banca din Huedin, apartinînd unei familii de evrei, Weiss. În 19o6, firma Deak instaleaza aici 2 gatere si capacitatea de productie se mareste. Bustenii de rasinoase nefiind suficienti, s-a trecut la folosire bustenilor de fag de pe valea Draganului si, în felul acesta, începe constructia caii ferate forestiere între 1915-1917. Prima portiune dintre Poieni si Piciorul Porcului, pe o distanta de 16 km se construieste cu prizonierii italieni din I-ul razboi mondial.
Dupa 1 Decembrie 1918, fabrica este preluata de catre o între prindere româneasca din Cluj, care o dezvolta mai ales ca, în 1918 fabrica de cherestea de la Ciucea, care folosea lemnul exploatat de pe valea Draganului, a ars . Calea ferata forestiera a fost prelungita în mai multe etape: înca 12 km, pâna la Craciunu si apoi înca 8 km pîna la Ciripa. În 1923 fabrica de cherestea are deja 3 gatere, se contruieste o noua hala adaptata la noile masini si hala-gatere. Fabrica a fost renovata de mai multe ori, dar locul sau a ramas acelasi. Se creaza noi ramuri anexe, ca: Fabrica de mozaic (1936) si placi izolatoare (volint). Între 194o-1944 fabrica lucreaza doar cu o parte din capacitate, iar lemnul este adus de la distante mari (Rodna-Ilva).
Dupa 11 iunie 1948 fabrica se extinde, se modifica de mai multe ori, dar locul ramîna acelasi. Se construiesc înca 10 km de cale ferata forestiera si se mareste parcul de vagoane .
O mare importanta pentru evolutia economica a zonei au avut-o construirea caii ferate Oradea-Cluj si a soselei Oradea-Cluj. Vechimea drumului Oradea-Cluj se pierde în negura anilor, dar amenajarea lui s-a facut prin 1850-1852, venind dinspre Oradea si fiind cunoscut sub numele de “drumul împaratesc”. La constructia drumului si-au adus contributia si locuitorii satului Poieni, care trebuiau sa presteze 7 zile pe an “vicinar”. Drumul a fost pietruit cu balast din valea Crisului, fiind adus de catre sateni cu carele si apoi împrastiat. Existau cantoniari de drumuri cu rolul de a repara unele stricaciuni. În 1932-33, drumul a fost pietruit cu “calupi”, (piatra fasonata) pe unele portiunii Calea ferata a fost construita si data în folosinta, pe aceasta portiune, în 1866.
În primii ani ai secolului XX, cînd relatiile de productia capitaliste erau atotcuprinzatoare, în satul Poieni se desfasoara o intensa activitate economica, culturala, oamenii cladindu-si cu propriile puteri un trai mai bun. Totul s-a întrerupt însa în iulie 1914, cînd marile puteri au dezlantuit primul razboi mondial.
În 31 iulie 1914, se decreteaza mobilizarea generala pentru barbatii între 17 si 42 ani, Au fost dusi la Huedin si de acolo la Braga, unde au facut instructie militara sub comanda germana. 200 de români au fost alesi (printre care si Tulbure Iosif din Poieni) si dusi pe front în ofensiva Galitia(Ealici)-Basarabia, împotriva armatelor rusesti. Dupa ce rusii încheie pace, aceste trupe sînt mutate pe frontul din Italia, pîna în 1918.
1 Decembrie 1918 a fost primit cu bucurie de toti românii ardeleni, printre care si poienarii, care au putut sa scoata din ascunzisuri steagul tricolor si sa renunte la numele maghiar al localitatii Kis Sebes, adoptându-l pe cel românesc.
Între cale doua razboaie mondiale a fost o perioada de traire profunda, de viata intensa a locuitorilor din Poieni, însa Dictatul de la Viena a curmat iarasi mersul firesc al viatii. S-a fixat o noua granita care trecea chiar pe la capatul comunei, printre Bologa si Sacuieu. A fost o noua perioada de maghiarizare fortata si locuitorii au suferit mult din aceasta cauza, multi refugiindu-se. Barbatii au fost din nou recrutati si dusi pe front, pentru o cauza straina si pe care n-o întelegeau.
Politica dictaturii hortyste s-a facut simtita si în Poieni, oamenii fiind persecutati, fiind nevoiti sa se ascunda „La deal”, anii fiind ucisi fara sa stie de ce (Dejeu Gheorghe, Benea Blaga a ocioabii, Hidis Carol). Cînd România a întors armele împotriva fascistilor si hortistilor, acestea din urma au încercat sa-si organizeze puncte de rezistenta pe dealurile Poieniului, construind transee pe coasta Dejestilor, pe Suri, pe Ples, dar s-au retras prea repede, nemai apucînd sa le foloseasca. Neputînd sa plece fara a lasa vreo urma, au dat foc garii, au bombardat linia ferata, au minat biserica si au încercat sa incendieze Fabrica de cherestea. Localitatea Poieni a fost eliberata la 12 octombrie 1944 de catre Batalionul fix Somes, prin unitatile conduse de catre Sandu Tamas.
Dupa ce frontul a trecut, vindecându-si toate ranile adânci provocate de razboi si de dictatura hortista, oamenii de aici si-au reluat cursul normal al vietii, punând temelie unei vieti sigure, statornice, participând cu toate puterile lor la faurirea satului de azi .
Bibliografia:
1. Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei. vol.I, p.33-34.
2. idem, p.53.
3. D.Todiţă, Cuvîntare la aniversarea a 475 de ani de existenţă a satului Valea Drăganului.
4. Marghitaş Gavril, Schiţa monografică a satului Poieni (manuscris).
3. Ioan Petrişor, Scurt istoric al bisericii Poieni (în manuscris).
6. datele privind Fabrica de cherestea Poieni le-am primit de la Giurgiu Ioan, pensionar, fost director al acestei întreprinderi.
7. datele referitoare la drumul Oradea-Cluj si la situaţia satului în timpul celor doua razboaie mondiale le detin de la Tulbure Iosif, pensionar în vîrsta de 85 de ani, martor ocular la cea mai mare parte din ele.