Terminarea războiului aducea administrația română în Ardeal. Tranișul continuă să aparțină de notariatul Săcuieu, alături de satele Vișag și Rogojel.

Centrul politic al satului era sus, pe deal, în sectorul actual al școlii de 4 ani. Partidele politice încearcă să învrăjbească populația, dar nu reușesc. În conștiința sătenilor se manifestă dorința de a construi, de a face ceva pentru sat. N-au parte de intelectuali stabili, preoții își continuă preocuparea pentru bir și clacă, fac pierdute sutele de mii pe care sătenii îi destinaseră construirii unei biserici și nici învățători legați de sat nu poposesc, nimeni nu răspunde dorinței manifestate de săteni, nimeni nu-i sprijină și totul rămâne dorință și nădejde.

În 1936, oamenii participă la construirea dispensarului din Săcuieu, a primăriei din Săcuieu și apoi din nou trudă prin alte sate, la construirea postului de jandarmi din Poieni. Este construită o mică școală în Vale. Viața cotidiană este tulburată de lupta pentru pădure, pentru pășune, partidele politice vin, vin mereu cu promisiuni și doar atât se face: se deschide drumul prin Băiasă.

An de an unii își închid firul vieții în nenumăratele accidente forestiere. Tot mai des bărbații sunt chemați la concentrare și ziua celui de-al doilea cataclism se apropie. E toamnă și în sufletul nostru plouă mereu. Nori, nori fumurii se strâng tot mai mult deasupra satului și a țării. Corbii hitleriști croncăne prevestitor de moarte și dezastru.

30 august 1940, zi întunecată în viața noastră și a celor ce-au făurit-o. Calendarul nu-și mai rupe fila, se rup inimile noastre și tot mai mult uruie tancurile și motorizatele dușmane. Stăm încremeniți și nu putem înțelege, unii își iau drumul refugiului, dar cei mai mulți rămân aici, aici unde nici o furtună n-a desprins acești oameni de plaiurile în care s-au plămădit ca popor.

Grănicerii se instalează în casa lui Florea Petru a Alesi, iar pichetul de pe deal în casa lui Florea Teodor Burghi. Patrulele grănicerilor aduși din îndepărtatele meandre ale Tisei coboară și urcă de la Măgura, pe dincolo de Viroana diacului și Bodirca din Vișag, pe lângă Ioanea a Petri, Hohonea și Mișoaie, trece prin Bogdăneasă și Bănișor, coboară spre Dâlbă, pleacă paralel cu drumul pe deasupra Luncii Vișagului, până din sus de Iosif a Anei, trece valea aval de Piciorul Porcului, urcă pe la Huluba spre Dealul Rotundu și apoi spre Dealul Capri și Trei Hotare.

Plictisiți și îngroziți, acești oameni se înșiră mereu executând un ordin pe care nici ei nu-l înțelegeau. În fața noastră apare o frontieră pe care nimeni n-a apărat-o cu strășnicie și, cel puțin noi cei de dincoace de ea, n-am respectat-o niciodată. Aparatul represiv hortyst își face însă tot mai știută existența. Încep concentrările pregătitoare pentru cei ce urmau să plece spre marele măcel de la Cotul Donului.

Notariatul se stabilește la Valea Drăganului, în localul în care a funcționat bufetul. Alături de Valea Drăganului și Traniș, mai aparțin acestui notariat grupul de case din Vișag (Visaghazcsoport) și jumătate din Lunca Vișagului. Tranișul este rebotezat Tranyos.

Din 1941 vine ca notar cercual Bartha Ianoș, un om cu o conformație moral politică sănătoasă. Inițiază construirea unui local pentru notariat în Valea Drăganului, din bani împrumutați de la o bancă din Budapesta. Atunci când consilierii comunali șovăie să hotărască împrumutul, Bartha îi convinge scurt: „Fiți liniștiți, că nu-i veți achita acești bani și vouă o să vă rămână localul.” A fost o clarviziune a lui Bartha, care s-a adeverit, iar localul există în prezent la dispoziția sătenilor din Valea Drăganului. La construirea localului, sătenii din Traniș, care mai erau acasă, sau chiar femeile, au încărcat și cărat piatră din cariera Cheșcheș. Au prestat muncă necalificată și prin întreaga lor trudă și-au înscris și în Valea Drăganului dreptul de coproprietari ai acestei construcții.

Viața economică devine tot mai grea, se introduce munca forțată de război și pădurile încep să fie defrișate sălbatec de către „Nemzety Munko Kozpont” sau de către firma „Vitez Arvay Iosif”. Se taie, se taie, se taie mereu și se taie tot. Autoritățile exploatau în mod nerațional fiind conștiente că se apropie ziua când nu vor mai fi stăpâni. Sistemul hitlerist de rechiziții secătuiește tot ce întâlnește, oamenii sunt obligați a se aproviziona pe bază de tichete și mulți din ai noștri își caută drumul prin Vama Cucului, pentru a-și aduce o vică de mălai. Pe locul unde este azi construită casa de cultură a satului exista o masă pe care se făcea autopsia celor împușcați în timp ce treceau spre Vișag, după o vică de mălai.

Preotul Băltan de la Vișag reușește să obțină de la Turda mălai mai mult pentru a se putea veni și în ajutorul nostru. Peste frontieră cărările-s destul de bătătorite, oamenii circulă, circulă mereu în căutarea unei fericiri pe care Hitler o furase și de-o parte și de alta a frontierei.

Încep concentrările, un prim grup de 4-5 răspund plecării spre Cotul Donului, de unde Florea Ioan a Toderii Niculai și Florea Gavril a Ioșchi nu se mai întorc. Dincolo de hotar încep chemările pentru Crimeea, pentru Caucaz. Oamenii simt injustețea cauzei pe care sunt chemați să o apere. Singurul aparat de radio, aflat la familia lui Negru Ioan, începe să-și facă datoria. Tot mai mult este recepționată „România Liberă”, uneori Londra sau Moscova.

Majoritatea sătenilor nu mai ajung să primească ordinul de chemare, deoarece erau încunoștiințați, pe căi lăturalnice, că urmează să i se înmâneze ordinul. (Neprimirea ordinului îl ferea, în caz c-ar fi fost prins, de judecata tribunalului militar).

Glasul rezistenței crește și odată cu 1942 nesupunerea ia proporții de masă. Când erau căutați în Ungaria, treceau în România, și când erau căutați în România fugeau în Ungaria. Circulau peste frontieră adăpostiți de codrii și de cărări doar de dânșii cunoscute. La muncile agricole se îmbrăcau în haine de femei, se mai odihneau în camere cu pereți dubli, în gropi, în codru, oriunde, oricum, așteptând ziua când țara-i va chema să-și închine vigoarea unei cauze drepte. În această perioadă cade străpuns de gloanțe Negru Rusalim a Cenușii, părinte a 10 copii.

Unele elemente hortyste se dedau la maltratarea populației. Puțini la număr, dar au fost și altfel de oameni, care bat, bat mereu și pe oricine le cade în cale. Pașcalău Gheorghe a Samoilii, Vaida Crăciun a Nuții și aproape fiecare din cei ce treceau pe lângă pichete au parte de astfel de bătăi. Grănicerii lasă o grenadă pe drumul pe care mergeau copiii de la școală. Aceștia o desfac, unul este omorât, altul rămâne fără o mână și un picior, un altul debil mintal.

Corvezile cresc, femeile trebuie să aducă lemne cu atelajele¹, impozitele se măresc, doi-trei țărani sunt obligați să dea câte o vită mare, fânul și cerealele sunt rechiziționate și starea de tensiune este tot mai agitată, un butoi se umple tot mai mult cu pulbere.

Cei plecați în refugiu la Pârâu Crucii încearcă să-și constituie o mică așezare de trănișeni construindu-și, în frunte cu Negru Iosif-Chifor, câteva case în Floroi, un loc la o altitudine e 1485 m, care înainte de război aparținuse satului Traniș ca pășune, și care rămăsese în România. Refugiații se împart pe acest teren și-și unesc sărăcia aprovizionându-se cu spatele de la Beliș, prin Budureasa, Stâna de Vale, Aria Vulturului și Ciripa. Alții trăiesc prin întreprinderile forestiere din Carpați, se mută mereu pentru a-și pierde urma, o duc așa cum o duc, dar reușesc să se sustragă autorităților lui Antonescu, și dincoace lui Horthy.

Codri sunt plini de fugari, ura crește tot mai tare, ziua eliberării se apropie.

Dincolo de hotar, elemente din armata română stabilesc înființarea unui batalion alcătuit din cei ce nu erau plecați pe front, mascând existența acestei unități prin aceea că ar avea ca scop ajutarea grănicerilor. Batalionul, organizat mai mult pe bază schematică, se întindea de la Beliș până la Lunca Vișagului, era Batalionul fix „Someș.”¹

Învățătorul Gheorghe Homescu devine comandantul Companiei din Călățele, iar sergentul T.R. Alexandru Tămaș comandantul plutonului VI și, de altfel, sufletul tactic al rezistenței aici, la poalele Vlădesei. Numărul celor încadrați înainte de 1944 era mai mult simbolic, ca apoi, zeci din cei înfrățiți cu codrul s-au înrolat în „fix”, întrecându-se pe ei înșiși în acte de eroism.

Armatele fasciste forțau pătrunderea spre Valea Arieșului prin zona Beliș, pentru a împresura pe cei ce eroic apărau intrarea de la Buru și Ocloliș sau uzina de la Someșul Rece. Planurile „mărețe” făurite de către hitleriști și hortyști au fost răsturnate de către dârzenia cu care urmașii lui Iancu au știut să-și primească dușmanii, oriunde au încercat aceștia să pătrundă.

În sectorul nostru, cele două plutoane de la Vișag și Lunca Vișagului, comandate de către sergentul TR Alexandru Tămaș, colaborând cu locotenentul de grăniceri Mircea Cazacu, au reeditat lozinca: „Pe aici nu se trece!”.

Atacul dezlănțuit în 1 septembrie 1944² asupra satului Vișag a îndârjit populația, și până seara efectivul de luptători s-a triplat. În fața Vârvuțului și-au postat prezența Tulbure Ioan a Ruji, omul care din pușca mitralieră și binoclul locotenentului Cazacu și-au alcătuit o armă de foc. Cu foc a răspuns și în 6 septembrie, când hortyștii reiau atacul, alți 20 de invadatori. Calm, înfrățit cu pușca mitralieră, „nenea Onuț”, făcea economie de cartușe: un foc și un dușman era o socoteală mai clară. Vitejia lui nenea Onuț este reeditată de Negru Crăciun³, care, refugiindu-se prin linia de front, este atacat și urmărit de către horyști. Cu el avea arma de vânătoare pentru care tatăl său fusese bătut și ținut în închisoare. Crăciun primește lupta, se așază după niște stânci la cotul Bogdănesii și începe „vânatul”. Un pluton hortyst este decimat.

Dușmanii încearcă mereu, sunt respinse atacuri motorizate ale armatei germane și maghiare, brandul primit în dar de la vitejii apărători ai uzinei electrice „Someșul Rece” este purtat pe toată linia frontului, el constituind cea mai puternică forță de foc a formațiilor noastre. Sergenții Filimon Iosif și Puriș Gavril, împreună cu grupele lor, pătrund în repetate rânduri în dispozitivul dușman. Sergentul Negru Ioan „Mustață” este prezent la Vișag, precum alături de vișegani, luncani, șebișeni, ciuceni și poienari sunt prezenți înfruntând dușmanii: Bențan Ioan-Țimbic, Merca Iosif a Budii, Puriș Rusalim, Puriș Florea, Popa Ioan a Mitruții, Tulbure Petru, Vidrean Simion, Negru Zaharia, Vidrean Nat, Avram Traian, Pașcalău Gheorghe a Samoilii, Florea Teodor a Niculaii, sunt trănișenii prezenți la datorie din primele zile. În șirul lor s-au aliniat mulți alți, i care au îngroșat rândurile celor ce-au făcut din acești munți o cetate construită din dragoste de țară și ură pentru cotropitori.

Se cuvine a păstra în amintirea noastră evocarea „Pe Valea Crișului Repede”⁴, „Povestea unui sat de munte”⁵, „Inima lui Crăciun”⁶, precum și precizarea că această rezistență a fost posibilă datorită cunoașterii terenului de fiecare soldat și comandant, imposibilității dușmanului de a obține informații din tabăra „străiților albe”, precum și sistemului de a obține informații precise și la timp ce funcționa prin oameni modești, care se știau infiltra în dispozitivul dușman. Maria Abrudan a Ioani Toii aducea în barta de la poalele rochiei informațiile necesare sergentului Tămaș. Ele erau trimise de către Negru Ioan-Făniuc, care a rămas prezent acasă în mijlocul dușmanului, riscându-și viața. O făcea pentru cei dragi ai săi, fiul și soția, care luaseră drumul codrului spre tabăra lui Tămaș. Nu poate fi uitată figura minunată a lui nenea Vaida Simion-Chioda, bătrânul septuagenar, care în permanență, pe locuri numai de dânsul știute, circula din Traniș spre comandamentul lui Tămaș. Hortyștii i-au aprins întreaga gospodărie, tot ce agonisise în viață a pierdut, dar a continuat să-și slujească cu devotament cauza.

Noaptea de 9 spre 10 octombrie… undele slabe ale aparatului de radio anunțau luptele dârze pentru eliberarea Clujului, represiunea hortystă crește, este aprinsă casa lui Mișoaie, Găvrila Ilii este omorât, casele sunt jefuite, biletul din bartă a Marieie Abrudan îl anunță pe Tămaș de moralul scăzut al hortyștilor și de… pregătirea pentru distrugerea Tranișului, a Văii Drăganului, a Poienilor, de minare a podurilor de cale forestieră.

Populația trece, trece mereu din zonele ocupate, dincolo în România, pâinea-i tot mai rară, orice clipă de întârziere putea aduce dezastrul, precum orice acțiune necumpănită putea duce la pieire întreaga formație de luptători. Are loc consiliul sergenților, a acelora din apropierea lui Tămaș, sergenții Filimon, Puriș, Hașu, Stoica, Negru, Bențan, sergentul de grăniceri Gaju, experimentatul ostaș Lazea Gavril, se discută, se judecă, se iau hotărâri, după ce în față „văd” toate posibilitățile dușmanului, se stabilește planul de acțiune, se consultă cu grupul Vișag comandați de către lt. Cazacu și se hotărăște ca în acea noapte să fie eliberat Tranișul.

Noapte de octombrie, cu sită deasă de ploaie, întuneric și vânt. Inima colonelului comandant al batalionului hortyst se opri din când în când și parcă bezna îi dădea speranță. „Va trece noaptea, iar mâine vor goli pivnița lui Burghi, care era plină de spirt, vor pârjoli totul în calea lor și se vor replia din acești munți sălbatici, vor scăpa de acești inamici incomozi cu „străiți albe”. Da, noaptea va trece și mâine vor fi dincolo de calea ferată”.

În miezul nopții codrii au început să vuiască, grenada prevestitoare atacului, aruncată de către Negru Mircea a lui Tăboc, tânărul de 15 ani ce se alăturase formației de luptători, a făcut ca să vuiască munții, un „ura” clocotitor se încleșta din Dealul Mare și până la Măgură. Cele două plutoane porniseră atacul, acum ori niciodată vitejii munteni trebuiau să-și salveze din calea prăpădului satele, familiile. Erau tineri, erau dornici de viață, ascunși în gropi de cartofi îi așteptau copilașii cu giuguritul dulce, cu brațele primitoare, îi așteptau părinții, îi aștepta o lume nouă, o viață nouă.

Formațiunii i s-au alăturat sute de „civili”, înaintarea părea un tumult și dușmanii coborâseră spre șoseaua națională după ce, în fugă, și-au aprins fostul pichet, casa lui Burghi, și ca fuga să fie mai victorioasă, au golit din sticlele de spirt. Ai noștri, cu gâtlejul uscat, se uitau a jale la ce mai rămăsese. Mircea Cazacu luase măsurile de pază. Cei ce înaintaseră pe vale au găsit la nenea Făniucu niște pălincă verificată, care a fost împărțită frățește. Se făcea ziuă. 10 octombrie 1944 găsea Tranișul eliberat, podurile de cale ferată forestieră salvate și eram cu o zi mai aproape de victorie. Tămaș se consultă din nou și într-un gând, plutoanele, care de acum fiecare avea efectiv de companie, porniră spre Poieni și salvară intactă fabrica de cherestea și podul de peste Criș.

Pătrunderea noastră în Poieni ne dezvălui dușmanului forța de foc de care dispuneam, fapt ce-a determinat batalionul hortyst să pornească în dimineața zile de 13 octombrie⁷ un atac de cucerire a satului Poieni, dar orice dare înapoi ar fi constituit un dezastru. La auzul pericolului în care ne găseam grupuri, grupuri de poienari, sebdișeni și trănișeni au venit în ajutorul „fixului” și atacul dușman a fost respins. Merită menționat că interceptarea șoselei naționale și-a adus o contribuție inestimabilă la forțarea rezistenței din punctele strategice Piatra Craiului și Meseș.

Gândurile lui Sandu Tămaș se îndreptau spre eliberarea localității Ciucea, o patrulă de recunoaștere care plecase spre Ciucea, lichidează o motocicletă germană însărcinată cu organizarea retragerii. Fluturându-și șepcile, ai noștri împingeau de motocicletă, trudindu-se s-o aducă la comandament. Degeaba a încercat sergentul Filimon să devină motorizat, că unealta nemțească nu-l asculta.

Trupele române și sovietice pătrund în 14 octombrie 1944 în Poieni. Nenea Resteman Petru din Bologa ne adusese vestea sosirii lor la Huedin și dispoziția ca să se marcheze cu ceva alb amplasamentele în care ne găseam, drept indiciu pentru aviație. După un scurt popas la Poieni, în care sergentul Tămaș a informat comandamentul sovieto-român de forța dușmanului, de amplasarea sa în dispozitivele Meseș și Piatra Craiului, după un pahar de votcă, armatele eliberatoare lasă poporul pe seama noastră, iar ei își continuă drumul spre noi lupte, spre noi victorii.

La Ciucea, fasciștii așteptau la castelul Goga, alții sub podul de la Ciucea stăteau cu capătul fitilului în mână, doisprezece jandarmi cu pene de cocoș patrulau pe șosea la Negreni, iar motocicliștii, organizatori ai retragerii nu mai veneau. În locul lor au apărut caporalul Matiș Aurel a Sclebii din Vișag, care mărșăluia în rândul vânătorilor de munte. Jandarmii cu pene de cocoș „au avut fericirea” de a se urca pe tancurile sovietice, de a pătrunde fără luptă în dispozitivul Piatra Craiului și… de a se întoarce cu alte sute de ortaci de-ai lor pe drumul lung al prizonieratului.

În această încleștare, sergentul T.R. Tămaș s-a dovedit un excepțional comandant. Pătrunderea în dispozitivul inamic pe o adâncime de 15 km, asigurarea flancului stâng al armatei sovieto-române, eliberarea unui detașament de lucru de 300 de oameni, dezarmarea unui pluton de legionari de-ai lui Horia Sima intrați în slujba fasciștilor și mai ales grija pentru viața ostașilor, măsurile promte și spiritul tovărășesc înscriu figura lui Tămaș în rândul celor ce și-au slujit cu deosebită dragoste țara.

Sergent Tămaș! Luptătorii tăi din Traniș, pe care i-ai dus la victorie, îți poartă în suflet figura ta luminată, ei sunt prezenți la datorie, așa cum i-ai sfătuit și se aliniază cu adâncă pietate în fața memoriei tale. Noi suntem prezenți și din șiragul anilor ce-i purtăm pe umeri ne depănăm legământul nostru ostășesc: Servim Patria!

14 octombrie 1944. Întâlnirea cu vânătorii de munte și ostașii armatelor sovietice în localitatea Poieni ne plasa în spatele frontului. Sute din cei ce timp de șase săptămâni își căutaseră cu îngâmfare patria prin masivul Vlădeasa pășeau cu frunțile plecate, pământii și reci în coloane de prizonieri căzuți fie la Meseș, fie la Piatra Craiului.

O stacană de țuică ne înviorase pasul, ne întorceam la casele noastre, spre prima noapte ce urma s-o dormim sau poate s-o priveghem cu gândul la furtuna ce pentru noi părea să se fi liniștit. Cântecul katiușelor ne însoțea, și-n vuiete ce se întorceau ecou peste munți, băteau spre Oradea, băteau spre Șimleu, băteau spre orice loc unde dușmanul se mai încumeta să opună rezistență.

A doua zi, sergentul Tămaș ne-a încredințat ținerea ordinii în satele noastre. Într-un sat fără autorități de stat, în condițiile de spate a frontului nu era chiar așa ușor. Cei din „fix” deveniseră conducătorii politici și militari ai satului. Pentru atitudinea avută în timpul războiului, primarului Negru Ioan i se recunoaște în continuare funcția, iar „fixul”, în jurul său, devine sufletul întregii activități.

În fața noastră se puneau următoarele probleme:

– Asigurarea ordinii interne în sat;

– Sprijinirea frontului cu alimente;

– Reconstrucția căii ferate.

Întorși din refugiu, din codri, din luptă, flămânzi și secătuiți de război, trănișenii au fost la datorie. Organizându-se la intrările de la Henț și de pe Drăgan, au luat poziție față de elementele necinstite, care atentau și la bruma de avut ce mai rămăsese sătenilor. Pentru sprijinirea frontului, sătenii au fost organizați pe grupe de case, predând în contul armistițiului peste 50 de vite.

Ca unul care am trăit alături de năzuințele acestor oameni, sunt îndreptățit să spun că, doar în perioada inundațiilor din 1970, oamenii au răspuns cu atâta promptitudine. Serveau o cauză în care credeau, o cauză atât de apropiată de sufletul lor.

Linia CFR, începând cu tunelul de la Stana, era distrusă. Frontul avea nevoie de linie de aprovizionare, forța noastră de muncă a fost solicitată și ea a fost prezentă acolo, unde, sub lozinca „Totul pentru front, totul pentru victorie”, poporul român a răspuns prezent. Zilnic, încolonați, plecam câte o sută de săteni la refacerea căii ferate și brațul trănișenilor a fost prezent zi de zi, de la Stana până la Bucea. Exploatările forestiere abandonate de către societățile maghiare sunt preluate de către săteni și puse la dispoziția fabricii de încălțăminte „Dermanta”, care lucra pentru front.

În primăvara anului 1945, „fixul” își încetează activitatea. Instaurarea guvernului dr. Petru Groza face posibilă intrarea autorităților în Ardealul de Nord. Populația depune la primărie zeci de arme, rămase din primul război mondial, păstrate pentru „alte vremi”. Sunt depuse și duse la Pretură și armele de vânătoare. Rugina le-o curățase bătăile din toamna anului 1944 și pe ele sclipea o infimă părticică din marea victorie pe care o sărbătorim la 9 mai 1945. Soarta celor ce cu arma în mână au luptat pentru libertate națională era în mâna P.C.R.

De pe font, cu pieptul strălucind de decorații, se întorc vitejii vânători de munte: Abrudan Gavril, Borta Ioan, Cătaș Gheorghe, Matiș Ioan, Negru Gheorghe-Ghiuța, Lazea Gheorghe, precum și cavaleriștii, infanteriștii și artileriștii: Vaida Iosif, Tulbure Ioan a Zaharii, Tulbure Iosif, Vidrean Crăciun, Vaida Crăciun a Petrii, Haniș Teodor-Râpa, Costea Gheorghe-Măceacă, Negru Iosif-Chifor, Giurgiu Ioan a Bilii, Filimon Gavril, Filimon Rusalim, Negru Dumitru, Apostol Ioan… ei vin și cuprind în dragostea lor satul, viața.

Își așteptau fii bătrânii Maria și Dumitru Costea, cel căruia primul război mondial îi răpise un picior, dar Aurel, fost copil de trupă, și fratele său Crăciun, răspund prezent acolo unde demnitatea gloriei românești a rămas pe veci în Cehoslovacia. Degeaba văduva din primul război mondial Vaida Maria-Cărpănoaie scurta zările, Mihai, liniștitul și bunul ei fiu a rămas, ca și tatăl său, prezent la datorie. Bătrâna Florea Maria a Toanii nu l-a mai mângâiat pe fiul său Ioan, care, departe de satul său, a înscris în cartea Tranișului numele demn a încă unui erou. Ei au rămas acolo departe, prezenți peste veacuri la datorie, ei cinstesc poporul român, cinstesc satul care, plin de emoție, îi cuprinde în memoria sa.

Izolarea în care s-a dezvoltat privează Tranișul de documente mai timpurii cu privire la numărul populației. În anul 1854 sunt înregistrați 269 de locuitori¹, ca apoi, într-un interval de numai trei ani, în 1857, numărul populație să crească la 485².

Rămânem convinși de existența din cele mai vechi timpuri – paralel chiar cu existența Bologii – a unui refugiu, care treptat devine un cătun al Morlăcii. Acest lucru rezultă din conținutul manuscrisului³ în care se consemnează existența lui Borta Avram din Tranișul Morlăcii.

Anul 1848 a adus, odată cu măreția participării în tabăra eroului de la Vidra a populației din Traniș, cât și arderea a mai mult de jumătate din sat⁴, precum și a bisericii de către cei ce n-au găsit biruință pe aceste meleaguri, scădea numărul populației. Este categoric că acest pârjol a influențat scăderea populației, atestată la 216 locuitori, și se produce acel fenomen interesant de creștere numai în decurs de trei ani cu 216 locuitori, fenomen ce poate fi explicat numai prin venirea în masă din alte sate.

Cercetând evidența urmașilor foștilor iobagi, rezultă că numele de familie de Pașcalău, Tulbure, Popa este întâlnit rar, ceea ce justifică afirmația lui nenea Negru Gheorghe că familiile Pașcului sunt venite din Vișag, cele de Popa din Săcuieu, iar Tulbure din Morlaca. Familiile de Negru, Abrudan, Vidrean sunt întâlnite în numeroase sate din jurul Câmpenilor, respectiv Țara Moților. Terenul pe care sunt stabilite familiile de Popa și Tulbure sunt așezate în vecinătatea locurilor ce se știu și azi ca fost proprietăți ale morlăcenilor. Aproape distinct locuiesc și familiile Negru (pe Dealul Mincii), Abrudan, Vidran (la Călean), Vaida (la Merișor), Avram (pe dealul Avrămeștilor), Bențan (la Vârtoapele).

În condițiile unor terenuri întinse, a unor poieni bune pentru așezări, se amintește că ar fi existat pământ al nimănui, iar cu ocazia alcătuirii cărții funciare, sătenii din Morlaca, folosind unele trucuri, au jurat că posedă pământ chiar în Vârtoapele. Se spune că, pentru pentru a-și justifica jurământul, că stă pe pământul lui, și-a luat în opinci pământ de acasă și l-a așezat între opincă și picior⁵.

Familia Tulbure, fiind din neamul unor meșteri cojocari, a reușit să se ridice economic, își păstrează și astăzi porecla de „timar”, „timărești” (a timări înseamnă a argăsi piei), e o familie fruntașă cu oameni harnici, demni de stimă, încadrată activ în viața satului.

Familia Popa, prin stimatul învățător Pop Iosif, a menținut multă vreme hegemonia în viața satului, fiind curatori și crâsnici la biserică. În mod deosebit, această familie a dat satului pe învățătorul Pop Iosif și pe nepotul acestuia, Popa Ioan.

Familia Pașcalău, numeroasă în prezent, s-a constituit ca originară din Cârnești, la care s-au adăugat alte familii venite din Vișag și Luncă.

Anul 1857 marchează o repopulare a satului, fapt ce permite clădirea unei noi biserici, în 1858, în locul celei arse în 1848. Eliberarea din iobăgie, perioada de relativă liniște, permite o dezvoltate normală a satului. Vitalitatea muntenilor rezultă dintr-un spor natural semnificativ. Din cercetarea evidențelor statistice⁶ rezultă, între anii 1857-1910, următoarea creștere a populației.

Creșterea sporului natural

Anul	Nr. de locuitori	Creștere numerică față de recensământul anterior	Creștere numerică corespunzătoare unui an	Procent al sporului natural
1957	485
1869	569	84	7	14,9%
1880	711	142	13	18%
1890	813	102	10	12%
1900	969	156	15	16%
1910	1131	162	16	14%

Luând spre cercetare structura pe vârste a populației în 1910, rezultă că cei 1.131 de locuitori sunt repartizați după cum urmează:

Grupa de vârstă	Număr de persoane	Procentaj
sub 6 ani	183	16,18%
6-11 ani	187	16,53%
12-14 ani	73	6,45%
15-19 ani	118	10,43%
20-39 ani	289	25,55%
40-59 ani	204	18,04%
peste 60 ani	77	6,82%

Trecând în revistă sporul natural realizat între 1857-1910, cât și structura pe vârste, rezultă pe de o parte deosebita vitalitate a populației, pe de alta slaba longevitate ce se înscrie doar cu 6,82% în rândul celor de peste 60 de ani. Luând în considerare slaba asistență medicală, inexistentă chiar, constatăm că populația tânără crește frumoasă și voinică, dar se ofilește în condițiile economice și sociale ale timpului, ajungând să reprezinte, peste vârsta de 60 de ani, doar 25%.

Statistica anului 1930 ne oferă numărul cel mai ridicat al populației existente în Traniș, 1.203 suflete, din care 604 bărbați și 599 femei, care se prezintă după cum urmează:

Structura populației pe vârste și sexe

Gupa de vârstă	Masculin	Feminin	Total populație	Procent
0-7 ani	120	106	226	18,79%
7-12 ani	71	79	150	12,46%
13-20 ani	105	114	219	18,20%
20-64 ani	262	260	522	43,39%
peste 65 ani	42	34	76	6,31%

Populația tânără, până la 20 de ani, se afirmă și în cadru anului 1930, deținând aproape același procentaj de 50%, valabil și-n 1910. Populația vârstnică rămâne și acum o expresie a vieții materiale scăzute, concretizată într-un procentaj de cca 7% a celor ce depășesc 60-64 de ani.

Starea civilă a populației în 1930⁷

Starea civilă	Sex	Număr populație	Numărul total al populației
Căsătoriți	M	234	471
	F	237
Necăsătoriți	M	351	661
	F	310
Văduvi	M	16	66
	F	50
Nedeclarați	M	1	1
	F
Divorțați	M	2	4
	F	2

Din evaluările anului 1930 deducem numărul considerabil al tinerilor, concepția sănătoasă despre familie, fiind doar două familii divorțate și mai ales numărul mare al femeilor văduve, care fie că-s văduvele celor căzuți în primul război mondial, fie ale celor pe care „îi omorau lemnele” (accidente mortale în exploatările forestiere), în urma cărora rămâneau o casă de copii și o mamă care trebuia să fie de-acum „și femeie și bărbat în casă”.

Dispensarul medical se apropiase, era la Săcuieu, la numai 10-15 km, dar grija pentru sănătatea oamenilor a rămas la fel de departe.

Prin strădania cadrelor didactice de la școala generală din Traniș s-a întocmit o evidență a populației, la data de 31 decembrie 1971, stabilindu-se următoarele cifre:

Structura populației pe vârste și sexe

Gupa de vârstă	Masculin	Feminin	Total populație	Procent
0-7 ani	120	106	226	18,79%
7-12 ani	71	79	150	12,46%
13-20 ani	105	114	219	18,20%
20-64 ani	262	260	522	43,39%
peste 65 ani	42	34	76	6,31%

Prin aprecierea acestor cifre, se poate constata o scădere a natalității. Dacă din recensămintele anilor 1910 și 1930 rezultă că din totalul populației 50% sunt tineri până la 20 de ani, din care sub 6-7 ani 18%, în 1971-49% reprezintă populația până la 30 de ani, iar procentul copiilor sub 6 ani este de 14,56%. Cu toate că natalitatea mai scăzută este contracarată de un punctaj scăzut al mortalității infantile și de mărirea duratei medii de viață, populația satului a scăzut simțitor față de 1930, sporul natural în 1971 înscriindu-se în valorile cifrei de 6%.

Înșirate peste toate dealurile Tranișului, fiecare acolo unde a găsit un loc prielnic, gospodăriile se întind de la Fericele până la Măgura Bologii, căutând să valorifice cât mai activ terenul. Construcțiile au fost determinate de modul în care a avut loc și așezarea celui care a fost ctitorul ei.

Dacă trecătorul venit de aiurea stă și se miră de ce acești oameni s-au așezat tocmai așa de sus, așa de răsfirat, i se poate răspunde clar: ne aflăm la marginea „Țării de Piatră”, și aici fertilitatea solului este elementul hotărâtor. Acest considerent și rezervele de apă îi țin pe oameni acolo unde sunt și fără de ei aceste terenuri n-ar putea fi utile, ajungându-se din nou la împădurire.

Am opinat și opinăm pentru existența unor așezări din cele mai vechi timpuri, deocamdată însă documentele ni se dezvăluie doar cu existența a 90 de case în 1857¹, ca să ajungă în 1910 la 216². Felul în care sunt construite aceste case denotă starea materială și socială a oamenilor, corespunzătoare timpului, din care o casă cu soclul de piatră, cu siguranță este vorba de moara Alesii, 215 case construite din lemn, din care 16 acoperite cu țiglă, 96 cu șindrilă și 104 cu paie. Dacă ținem cont că populația era de 1131 de locuitori în 1910, iar casa era formată dintr-o tindă și o cameră, rezultă un spațiu foarte modest, mai ales că numărul membrilor unei familii era numeros, iar în casa respectivă locuiau îndeobște cam 3-4 familii: bunici, fiul și 1-2 nepoți căsătoriți.