O monografie serioasă este o lucrare colectivă coordonată de un specialist foarte bine pregătit în mai multe domenii de activitate: istorie, filologie, etnologie, folclor, educaţie, religie, ştiinţe sociale, dublat îndeaproape de persoane erudite în fiecare dintre respectivele domenii în parte.
Domnul profesor Nicolae Şteiu, aşa cum este prezentat şi în volumul Dicţionar al jurnaliştilor şi publiciştilor clujeni, în curs de apariţie, şi în articolul „Şteiu Nicolae” din „Viaţa de pretutindeni” nr. 1-5, mai 2008, p. 67, Arad, de către acelaşi autor, prof. univ. dr. Ilie Rad, este îndrituit să coordoneze o asemenea lucrare deoarece „indiferent de profilul lor, articolele-capitol din lucrare, combină rigoarea specialistului cu patosul evocator”.
Aşa după cum arată şi poetul şi omul de aleasă cultură, Teofil Răchiţeanu, în ziarul „Adevărul de Cluj” din 5 decembrie 2005, „Pentru Nicolae Şteiu istoria n-a fost niciodată o ştiinţă seacă, o înşiruire de nume şi date, ci de evenimente şi momente trăite, duse, deseori, până la sacrificiu. Ca dascăl, Nicolae Şteiu, a fost convins că istoria trebuie cunoscută şi preţuită de către toţi, că rolul dascălului e să ştie să o facă atractivă şi interesantă, că trebuie, în studiul ei, să porneşti de la vatra satului, a zonei, a ţării”.
încă din 1963, când debutează în ziarul „Făclia” cu serialul în cinci episoade, „Fluedinul. Scurt istoric” preocuparea majoră a lui Nicolae Şteiu a fost valorificarea a ceea ce, în perioada interbelică, s-a numit „localismul creator”: aspecte semnificative ale istoriei locale, frumuseţi peisagistice, tradiţii, datini şi obiceiuri, creaţie literară populară din zona Huedinului sau din satele aflate în partea nordică a Apusenilor.
Un rol imporatant în demersul realizării unei astfel de lucrări îl joacă alegerea colaboratorilor, de la cei care contribuie cu articole personale în lucrare, cum este cercetătorul doctor de la Institutul de Folclor din Cluj- Napoca, Zamfir Dej eu, legat sentimental de satul Morlaca prin soţia sa care este morlăcancă, preţioasa şi talentata inteipretă a cântecelor populare din zonă, Iustina (Crişan) Dej eu, şi până la cei care contribuie cu informaţii de ordin personal ca şi prof. univ. dr. ing. Vasile Tulbure, sau cu date legate de biserică şi nu numai, părintele paroh, Ioan Călătan. Un rol aparte în realizarea acestei lucrări l-a avut diacul satului, Gheorghe Hanga, un împătimit al câtecului popular, participant la numeroase festivaluri de folclor, când a primit aprecierile elogioase ale unor mari specialişti în domeniu. Legătura sa strânsă cu oamenii satului, l-a ajutat să deschidă în faţa „profesorului”, tainiţele numeroşilor „informatori” care au turnat în formă vie şi apoi în scris amintirile lor, cântecele lor, obiceiurile lor, datinile lor, tot ceea ce era necesar pentru ca istoria obiectivă şi spirituală a satului lor să devină cuvânt şi apoi carte spre nemurirea fiinţei naţionale române din această parte de ţară binecuvântată de Dumnezeu.
Pentru ca o lucrare de acest fel să fie cât mai vie şi mai exactă, nu se putea fără un mare număr de fotografii, manuscrise, documente. Cele vechi, alb-negru. au fost introduse în text, pentru un plus de autenticitate şi exemplificare vizuală. Cele noi, şi mai ales în culori, au fost introduse în coliţe aparte, pentru un plus de farmec şi încântare. Frumuseţea şi acurateţea lor se datorează Niculinei Laza, lui Vasile Tulbure şi lui Nicolae Şteiu.
Prezenţa fotografiilor în carte, atât a celor alb-negru, cât şi a celor color, se datorează, personal, împreună cu întregul efort de concepţie, redacţional şi de tipar al acestei preţioase monografii, domnilor Gheorghe Hanga senior, domnului Ioan Hanga şi domnului Vasile Tulbure. Vorbele de mulţumire sunt prea mici şi de prisos printre rândurile acestui capitol, ele vor veni, cu siguraţă, din partea fiecărui morlăcan, când se va regăsi, într-o parte mai mare sau mai mică, printre actanţii acestei cărţi, împreună cu moşii şi strămoşii săi. Fie ca această carte să devină vie şi de căpătâi pentru onoarea şi demnitatea celor în numele cărora a fost scrisă şi tipărită. Ea reprezintă capul ridicat al demnităţii noastre spirituale cu care intrăm cu cinste în Europa Comună. Dar nu reprezintă un lucru finit, un capitol încheiat, ci doar începutul, cam tardiv din păcate, al unui demers care se vrea continuum, deschis, pentru îmbogăţire şi perfecţionare .

În toamna anului 2003 a văzut lumina tiparului cartea profesorului Nicolae Şteiu, “Poieni. Spaţiu, istorie şi spiritualitate”, pe care am citit-o cu deosebit interes. în ea am găsit numeroase referiri şi la localitatea noastră şi am simţit că trăim momente de neîmplinire în lipsa unei monografii a satului Morlaca.Astfel, împreună cu inginerii loan Hanga şi Vasile Tulbure, fii ai satului, deveniţi cunoscuţi specialişti în construcţii şi căi ferate, la Cluj- Napoca, ne-am decis să insistăm pe lângă domnul profesor Nicolae Şteiu, bun cunoscător al zonei şi autor al mai multor cărţi, majoritatea cu caracter monografic, să ne ajute să edităm această lucrare.
Iată că, după ani de cercetare, de căutări şi de lucru stăruitor, s-a realizat volumul “Morlaca – Satul de la poala Măgurii”. Este o carte de cuget şi de suflet, aşa cum am dorit-o.
S-au cercetat cu stăruinţă documente vechi şi mai apropiate de zilele noastre, izvoare narative, folclor literar şi muzical, s-au cules datini şi obiceiuri, mărturii ale septuagenarilor şi octogenarilor, pe care le-am valorificat.
Am căutat să dovedim că există fapte de istorie a căror amintire se stinge încet-încet, naratorii dispărând şi o dată cu ei se duc şi mărturiile. Se instalează o uitare peste oameni, peste faptele lor, dar se uită şi eroii cu sacrificiile pe care le-au făcut ca să păstreze legea şi limba românească, ori ca să reîntregească Patria sfârtecată în anul 1940.
Cititorii au în faţă o carte semnată după o asiduă cercetare şi scrisă cu atâta căldură încât s-ar putea face eroarea să crezi că zeci de pagini aparţin unui roman. Nu are un stil greoi deşi în fiecare capitol străbate informaţia şi argumentarea, ci dimpotrivă, lectura fiecăruia atrage cititorul deoarece foloseşte pe cât ne-a fost cu putinţă o caldă “limbă de maică”.
Ea se adresează tuturor categoriilor de morlăcani şi nu numai, tineri şi vârstnici, ţărani şi intelectuali. Fascinează totul, începând de la motto-ul fiecărui capitol, dar şi cuprinsul din “Argument”, “Cadrul natural…”,ori din “Scurt istoric”. Ne face să ne emoţionăm atunci când citim despre frumuseţea locurilor care ne înconjoară şi istoria lor.
Mulţi dintre cei despre care se scrie în cartea de faţă îşi dorm somnul de veci, dar prin cuvintele despre ei înviem imaginea şi amintirea lor.
Lămuritoare şi convingătoare sperăm să fie şi paginile despre biserica satului deoarece a fost şi a rămas un puternic temei al vieţii noastre, fiind mai tare decât toţi duşmanii, iar slujitorii ei, buni părinţi sufleteşti.
Plăcute şi relaxante am vrut să fie şi paginile despre zestrea folclorică literară şi muzicală redate în urma consultării a zeci de septuagenari şi în primul rând a omului de suflet Gheorghe Hanga ce ne-a fost de un real ajutor.
Cartea prin mesajul ei, prin ţinuta ştiinţifică, cât şi prin limbajul plăcut în care a fost scrisă, suntem convinşi că va trezi interesul morlăcanilor de acasă precum şi al celor plecaţi, dar care duc dorul satului natal, deoarece dorul de sat se astâmpără dar nu se vindecă.
Dacă acest sentiment îl vor simţi cititorii înseamnă că insistenţele noastre pentru redactarea cărţii şi eforturile financiare pentru tipărirea ei nu au fost zadarnice.
Fără cartea de faţă am fi fost mai săraci.
Preot paroh, Ioan Călătan

Motto: Omul poate fi smuls din satul lui, dar nu poţi smulge satul din om.
Satul Morlaca nu este la capătul pământului. La vest de Huedin, la 6 km, de drum, luând-o spre stânga şi trecând peste o prelungire de deal, îndulcită, de la poalele Vlădesei, într-o “albie” geologică adâncită de ape se-nşiruie casele satului.
De pe Măgura Morlăcii cu cei 751 m ai săi, ori de la cei 887 m ai Runcului, în văpaia soarelui înflăcărat ce urcă spre amiază, simţi că te cucereşte un peisaj cu unduiri de deal-vale- deal şi case pitulate sub înălţimi. De jos, de pe Valea Popii ori dintre casele de la Susani, observăm mai multe trepte altimetrice, culmile: “Cipleu”, “Ursoiu”, “La Pietre”, “Dealu lui Dragii ”, ”Runcu”, iar în fundal, spre soare-apune tronează regina înălţimilor – Vlădeasa.
Privind de pe creştetul Runcului observăm un tablou fermecător al satului şi ne întrebăm : de când datează ?, ce ştim despre “voievodul Pui Petru de Morlaca”?, cum se explică existenţa Protopopiatului de Morlaca ?, de ce se pomenesc deseori creaţii populare, obiceiuri şi tradiţii de la Morlaca?
Pentru că toate la un loc sunt mărturii ale faptului că Morlaca s-a dovedit a fi şi a rămas o străveche vatră românească. Oricât de grele au fost vremurile, pământul şi memoria poporului au păstrat date materiale şi elemente spirituale, legende şi amintiri.
De-a lungul veacurilor Morlaca a fost o vatră păstrătoare a tradiţiilor, datinilor şi obiceiurilor strămoşeşti. Nefiind aşezată de-a lungul căilor de comunicaţie, deci direct în calea năvălitorilor, a fost mai puţin supărată de valurile barbarilor şi a rămas mai curată din punct de vedere etnic.
Se ştie că ţăranul român este cel mai mare păstrător de sentiment de ţarină, de ţară, limbă de maică şi memorie istorică. în satul Morlaca a existat o comunitate relativ numeroasă de-a lungul vremii, caracterizată prin capacitatea de a păstra şi reda ceea ce este esenţial din zestrea ei, părticică din zestrea noastră naţională.
Prin 1857 satul număra 930 de persoane, în 1880 erau 1088 locuitori, din care doar 5 nu erau români, iar în 1910 cifra locuitorilor se ridica la 1509 săteni. Dar cele două conflagraţii mondiale la care şi bărbaţii apţi de luptă din sat au fost obligaţi să participe a secerat peste o sută dintre ei.
După cel de al doilea război mondial alte cauze au dus la scăderea populaţiei: implantarea structurilor de tip sovietic şi crearea Gospodăriei Agricole Colective, care au dus la sărăcirea populaţiei determinând pe mulţi ţărani să-şi trimită copiii la diferite meserii precum şi la şcoli mai înalte “ca să scape de colectiv”. Ori masa acestora nu s-a mai întors în sat decât în vizite sau când trebuiau să conducă pe ultimul drum pe cei chemaţi la Tatăl cel Ceresc.
Morlaca, asemeni majorităţii satelor ţării în regimul trecut, a fost secătuită de puterea materială, iar în zilele noastre libertatea, aşa cum este ea înţeleasă, îi striveşte perenitatea născătoare de valori. S-au pierdut şi continuă să se piardă din tradiţii şi obiceiuri ce i-au dus cândva faima, se constată reducerea drastică a tradiţiilor legate de munca ogorului, nu se mai respectă obiceiurile locale. Satul nu se mai clădeşte din datini şi tradiţii.
La recensământul din anul 2002 în sat se găseau 912 suflete în 504 locuinţe. Plecarea multor tineri în a doua jumătate a secolului trecut a determinat fenomenul îmbătrânirii populaţiei şi a subţiat tradiţiile şi obiceiurile, iar costumele naţionale tradiţionale au ajuns să stea în “lăzile de zestre” din casele vechi..
Morlăcanii plecaţi se gândesc cu nostalgie la casele în care au copilărit, la locurile cu amintirile ştiute de când ţin minte. Când legăturile ancestrale îi atrag “acasă” îşi aduc şi copiii cu nepoţi cu tot. Pe aceştia din urmă îi duc prin locurile îndrăgite: “La Baie”, pe “Măgura”, “La Pietre”, pe “Vârfiu lui Dragu”, ori pe mirifica “ Vale a Henţului’ Reveniţi la casa părintească şi având în suflet nostalgia originilor, deapănă amintiri scoase din lada de zestre şi constată că unele mai păstrează mirosul tare al trecutului. Rememorează şi transmit urmaşilor frânturi istorice, legende, întâmplări. Se deplasează cu dorinţa ascunsă de a găsi, de a redescoperi locurile care i-au făcut fericiţi. Şi mai caută anii cei mai frumoşi ai vieţii, poate ai copilăriei fără griji, poate cei ai adolescenţei, poate cei ai primei iubiri. Numai că între timp anii au trecut, gusturile s-au schimbat, pretenţiile au devenit altele, astfel încât locurile pe care le caută sunt suspendate undeva între spaţiu şi timp. Dar revăd locurile natale cu multă plăcere şi reflectează asupra anilor când s-au mutat din munţii de granit în munţii de beton ai oraşului.
Pe lângă cura de aer nepoluat şi de apă cristalină luată direct de la izvor, constată pentru a nu ştiu câta oară, privelişti minunate, cât vezi cu ochii, dăruite de Dumnezeu: văi, dealuri şi munţi, covorul multicolor al florilor de câmp aşezate pe un fundal de verde aprins. Regăsesc locuri paradisiace în care peisajul îţi farmecă ochii şi-ţi coboară pacea în suflet, ca cel de la Henţ, sau pe Muncei unde turmele umplu zona cu sunetele de tălăngi. Pe Măgura, aroma fragilor şterge într-o clipă oboseala cenuşie a străzilor oraşului ce s-a impregnat la cei plecaţi. De-a lungul văilor, sub adierea fânului proaspăt cosit, li se spală sufletul cu spuma sânzienelor în floare.
În acest cadru, redau câte ceva din perioada copilăriei lor, a părinţilor şi mai puţin a bunicilor, tresărindu-le inima de bucurie de câte ori le istorisesc. Redau obiceiuri de peste an la care au participat, mai ales cele de la Crăciun şi Anul Nou, dar şi din cele legate de ritualurile trecerii (botezul, căsătoria, înmormântarea), îşi amintesc cu un dram de nostalgie mai multe aspecte din viaţa satului. Cu drag îşi aduc aminte de dascălii: Gheorghe Coblişan, Maria şi Victor Runcu, Gavril Hanga şi alţii.
Alteori, când rememorează evenimente triste (sfârşitul tragic al unor morlăcani în 1849, 1918, 1940-1944) simt o strângere de inimă, dar le prezintă şi urmaşilor deoarece nu-i voie să fie uitate.
Şi-aşa constată cei veniţi la locurile natale ale părinţilor că satul este o formă de conservare a masei etnice, un fundament rezistent în calea tuturor.
Dar anii trec, generaţiile se duc, iar tinerii nu au la îndemână un material scris despre istoria şi spiritualitatea satului. Multe informaţii zac în arhive, altele în memoria octogenarilor ori sunt doar tangenţial şi lacunar enunţate în creaţiile populare.
Oare câţi ştiu că la 1660 exista un “voievod de Morlaca ”, ori că preotul Anania Pop în 1861 a participat la Conferinţa Naţională a Românilor de la Sibiu, că în noiembrie 1918 trei morlăcani aflaţi pe câmp au fost împuşcaţi de neoamenii din” detaşamentul Urmanczy” venit din Budapesta ca “să facă ordine la Beliş”. Atunci gloanţele ucigaşe au nimerit simultan şi sufletele mamelor, ale celorlalte rudenii şi ale sătenilor. In cele două conflagraţii mondiale şi-au lăsat oasele pe câmpul de luptă peste o sută de bărbaţi şi este destul să priveşti adânc în ochii ţăranilor care şi-au pierdut taţii sau fraţii pe front, pentru a desluşi sensurile imuabile ale supravieţuirii noastre.
În numele dreptăţii, al recunoştinţei tuturor cugetelor cinstite, toţi martirii merită ca măcar numele lor să fie reţinute spre cinstire şi aducere aminte.
Pentru o mai bună cunoaştere a frumuseţilor satului şi a împrejurimilor sale, a istoriei, a creaţiilor spirituale ce exprimă atitudinea faţă de natură, viaţa socială, necazurile şi bucuriile vieţii, inimoşii intelectuali, părintele sufletesc Ioan Călătan şi inginerul Vasile Tulbure, două personalităţi care ţin la istoria satului, dar şi septuagenarul Gheoghe Hanga – cântăreţul, au insistat să se scrie rândurile ce urmează. Raţionamentul domniilor lor a fost următorul: dacă ai plecat de tânăr prin lume nu înseamnă să-ţi pierzi legătura şi nici să-ţi scoţi rădăcinile.
Dorul de satul natal se alină dar nu se vindecă, de aceea fiii satului vin acasă mereu să îşi astâmpere ochiul şi sufletul.
însemnările de mai jos să fie atât o alinare cât şi un semn de cinstire faţă de înaintaşi.
Scurta monografie să fie ca o geană de lumină care să amintească de unde venim, atât pentru cei rămaşi în sat cât şi pentru cei plecaţi ce poartă nostalgia originilor.

Motto:  Pământul natal a rămas un loc al frumuseţii, liniştii şi amintirilor.
Cum sunt locurile în care am văzut lumina zilei ? în dezmierdarea cerului senin şi-n hora neîncetată a văii Călata ce brăzdează satul, cu zecile de afluenţi ce-i sporesc debitul, pământul satului Morlaca ni se înfăţişează ca un peisaj natural de o bogată frumuseţe ce se îmbină,armonios cu gospodăriile ţărăneşti în grupurile de case de la Josani, Văleni şi Susani ( de pe uliţele : Balmoş, Perjii, Boloş ) şi cu biserica aşezată pe înălţime, pentru a fi mai aproape de Cel de Sus şi a face mai bine legătura dintre credincioşi şi împărăţia cerului.
Satul intră în componenţa comunei Poieni şi este situat la poalele domoalelor prelungiri estice ale Vlădesei, în zona de contact dintre Depresiunea Huedin şi Munţii Apuseni. El se învecinează cu alte vetre româneşti, spre răsărit cu Brăişoru, iar mai departe cu localităţile depresiunii Huedin. La sud-est are ca vecin Alunişul pitulat sub culmea împădurită Horaiţa. Dincolo de înălţimile “Muticei” şi “Pietroc”, în cuva unei văi se află Săcuieul. Spre vest e Vişagul şi sub “Măgura Tranişului” se-ntind casele răsfirate ale Tranişului, iar jos pe valea Henţului stau înşiruite casele satului Bologa. Peste Crişul Repede, în câteva unduiri de deal către nord, este Hodişul.
Dintre toţi vecinii doar bologanii se pot mândri cu o vechime mai mare, peste 3000 de ani de viaţă neîntreruptă.
Hotarul Morlăcii se-ntinde pe văi când mai înguste, când mai largi.
Peste văi şi dealuri tronează “Măgura Morlăcii” cu cei 751,6 m iar pe partea opusă “Dealul Runcu” înalt de 887 m şi cel mai impunător Dealul lui Dragu” de pe vârful căruia, de la 891 m, priveliştea de “deal-vale-deal “ devine încântătoare.
Aici ţărâna, piatra şi văile psalmodiază cu glas de istorie iar locurile “La Pietroc”, “Porcăreţ”, “Poniţă”, “La Baie”, “Sub Preluci”, “La Henţ” şi-n mod special “La Brazii Mănăstirii” au umplut copilăria şi sufletul morlăcanilor _u farmecul unor frumuseţi şi taine ce s-au transmis din generaţie în generaţie.
Tradiţia ne spune că “La Pietrii” se afla una din cele trei biserici ale aşezării. Sătenii, propunându-şi să strămute satul mai jos, s-au gândit să se orienteze după direcţia în care va sări prima aşchie. Astfel s-a ajuns la locul actualei biserici şi-n jurul ei, a vetrei satului.
Spaţiul f orlăcan, dăruit de Dumnezeu cu frumuseţi peisagistice, apă cristalină şi nepoluat, a oferit şi oferă satisfacţii, îţi umple suf’etul de bucurie şi-ţi r eează emoţii plăcute de câte ori îl străbaţi.
Terenul are multe forme de relief, treapta de luncă, cu o altitudine medie de 500 m, lărgită spre est şi sud-est, gâtuită spre vest, treapta de terase dispusă pe ambele laturi ale văii şi altele mai înguste de lângă afluenţii acesteia, continuată de dealuri dominate de înălţimi. în acest cadru se înscriu ceilalţi factori: solurile, clima, vegetaţia, fauna, resursele naturale.
Constatăm o anumită armonie în dispunerea treptelor de relief, centrul fiind ocupat de vatra satului, cu casele orientate spre sud sau spre răsărit, apărate în spate de Măgura Morlăcii.
Diversitatea reliefului a fost generată de condiţiile în care a evoluat în diferite ere geologice, antrenate de fenomenele tectonice la care s-a adăugat acţiunea factorilor externi ( ploile, îngheţul-dezgheţul, vânturile). Domină prin grandoare şi duritate rocile dacitice. Ele se prezintă sub forma unei apofize ale corpului principal, pe o suprafaţă de 6 km pătraţi, spre Bologa şi sub formă de pară cu vârful îndreptat spre Crişul Repede la Morlaca. Zăcământul face parte din zona marginală a masivului constituit din roca denumită de geologi “eruptiv de Vlădeasa”.
În cuva văii Călata, ajunsă la poalele Măgurii, au avut loc depuneri de sol adus din sud-est, formând treptat humusul vegetal pe care ţăranii l-au ştiut folosi de-a lungul veacurilor, pentru cultivarea plantelor cerealiere. Micile terase şi suprafeţele interfluviale au fost utilizate pentru cultivarea pomilor fructiferi şi pentru recoltarea furajelor. Dealurile şi poienile au devenit locuri bune pentru păşunat iar suprafeţele împădurite au oferit materia primă fundamentală pentru case, unelte şi anexe gospodăreşti.
Structura geologică a dealurilor satului este variată, cu roci-cuarţo-feldspatice, şisturi cuarţite, magnetite – granitoide, şisturi argiloase şi silicoase. Din acestea, mai ales din rocile cu calităţi deosebite prin duritate, morlăcanii au extras piatra necesară fundaţiilor, pereţilor unor case şi construcţiilor anexe. Aşa s-a ajuns ca unii săteni ( prin anii 70 ai secolului trecut vreo 300) să devină vestiţi cioplitori, să extragă şi să prelucreze piatra, iar cariera de la Morlaca să dea piatră brută, fasonată, calupi şi borduri, cribluri ce au amenajat drumurile din ţară şi din ţările vecine, mai ales cu “dacitul de Morlaca” de structură şi textură variată, cu elemente de biolit, cuarţ şi piroxen.
Solul satului reflectă şi etajarea vegetală. Predomină solul brun- roşcat podzolit, argilele şi gresiile. Calităţile acestuia şi înălţimile la care se situează influenţează culturile agricole şi diversifică sau retrag vegetaţia. în lunci se cultivă plante cerealiere, creşte iarba, vegetaţia hidrofilă, rogozul,
trifolienele. Pe pajişti întâlnim trifoiul alb, păpădia, ovăzciorul, porumbarul, măceşul.
Pădurile ocupau cândva masa interfluviilor şi versanţii cu stejar şi gorun, fag, ulm, paltin, tei ( mai mult în zona carierei), plop, cireş, carpen şi fag ( pe coastele Henţului ocupând zone masive), fiind imense temple ale liniştii.
La marginea pădurii şi pe fâneţe se află: alun, păducel, arinul alb şi negru, dar şi alte esenţe.
O bogăţie însemnată a pământului morlăcan o reprezintă plantele medicinale, fructele de pădure şi ciupercile.
Şi fauna reprezintă un dar de seamă oferit de Cel de Sus, din care şi azi mai există: căprioara, lupul, vulpea, iepurele şi mai rar se pot întâlni exemplare de râşi. Şi desigur trebuie să amintim şi animalele domestice: bovine, ovine, porcine, cabaline, caprine. Printre păsări amintim pe cele de casă ( găini, raţe, curci, gâşte) dar şi vrăbii, coţofane, ciocănitoare, grauri, piţigoi, prepeliţe, cuci, uli ş.a. Fauna piscicolă este reprezentată de eleni, mrene, caraşi şi păstrăvi pe valea Henţului.
Reţeaua hidrografică avea cândva un debit bogat, dovezi fiind văile adânci, dar azi se scurge câte un fir de apă pe fundul unor prăpăstii încât te gândeşti că dacă ai avea un număr mare la bocanc şi ţi-ai aşeza piciorul de-a curmezişul pârâului ai putea gâtui firul limpede şi cristalin al apei (pe Valea Răuoasa, Făgetelor, Valea Mare). Toate pâraiele sunt captate de trei ape cu un debit cât de cât mai mărişor- Valea Henţului (numită şi a Săcuieului) ce are trăsăturile unei ape de munte (din care se alimentează cu apă potabilă şi o parte a morlăcanilor ca şi huedinenii), valea Călăţii şi râul Crişul Repede (cel ce în ciuda numelui trece destul de leneş peste pământul morlăcan dar începe să-şi merite numele după ce preia apele Henţului).
În acest spaţiu plin de graţie şi armonie îmblânzită de-a lungul veacurilor, morlăcanii au devenit cunoscători ai tainelor naturii lui, în care, de la răsăritul soarelui până se-ngâna ziua cu noaptea, au muncit şi s-au luptat cu pământul nu prea darnic, şi-au ridicat case şi anexe gospodăreşti şi şi-au câştigat existenţa cu palmele lor bătătorite şi cu mintea iscoditoare.
Ei s-au legat de locurile natale dar şi-au trimis copiii în lumea largă să muncească, reţinând acasă doar câte unu-doi. Fenomenul a luat proporţii mai ales în anii agravării asupririi străine şi-n perioada “colectivizării agriculturii”. Cei plecaţi au devenit lucrători calificaţi ori specialişti în diferite domenii ce nu se practicau în sat. Şi aşa s-a ajuns la fenomenul îmbătrânirii populaţiei şi reducerea continuă a numărului acesteia. Iată câteva exemple: în anul 1900 avea 1379 locuitori, în anul 1930 cifra se ridica la 1605 săteni, dar în 1998 a coborât la 918, iar în anul 2002 era de 912.
Acum, la începutul celui de al treilea mileniu, fiii satului vin “acasă” şi- şi aduc copiii şi nepoţii doar pentru că le este dor de mirificul spaţiu al locurilor natale, cu istoria, faptele, întâmplările şi obiceiurile din copilăria lor.
Când revii la vatra părintească, în satul în care te-ai născut, retrăieşti trecutul în prezent, proiectându-1 în viitor. Atunci amintirile dobândesc culoare iar în suflet aprinzi flacăra recunoştinţei martirilor, bunicilor, părinţilor, dascălilor. Bătăile inimii devin orologiul în care se scurg faptele de seamă ale înaintaşilor pe care le vom prezenta în rândurile următoare.

III.l. Câteva date istorice până la Horea

Motto: Satul este o formă de conservare a masei etnice, un fundament rezistent în calea străinilor.

La poalele estice ale prelungirilor Vlădesei, în zona de contact dintre munte şi terenul prielnic practicării cultivării cerealelor, acolo unde cobori din treaptă în treaptă până dai de şes, sub o “Măgură”, care în limba strămoşilor traco-daci înseamnă proeminenţă, dar şi mama înălţimilor (după alţi lingvişti- Muntele Mamei Mari, muntele Mamei zeilor, Gaeea), s-a constituit cu milenii în urmă o vatră românească – Morlaca – în vecinătatea aşezării Bologa (anticul Resculum) cu o continuitate de vieţuire bimilenară. Neclintirea acestor sate şi a multor altora ca ele înseamnă neclintirea neamului, continuitate de viaţă.

Localitatea Morlaca face parte din aşezările Apusenilor despre care învăţatul francez Robert Ficheux, în urmă cu aproape un veac afirma că în acestea “s-a menţinut mai curată poate decât în alte provincii ale României o populaţie de români neaoşi, cărora mediul montan le-a insuflat acel duh de mândră neatârnare care te uimeşte totdeauna când îl simţi până la cel din urmă ţăran”1*. Este adevărat că satul este situat la periferia Munţilor Apuseni dar ţine de aceştia iar caracterizarea învăţatului francez se potriveşte şi aici.

Chiar dacă documentele medievale cunoscute până în prezent o menţionează doar în secolul al XV-lea, când este pomenit nobilul “Nicolae Vaida de Morlaca” nu putem să nu facem referiri la perioada anterioară deoarece ne vin în ajutor dovezile lingvistice: toponime, hidronime, oronime, termeni pastorali, arhaisme păstrate de la daci, întâlnite în Morlaca. Localnicii au “Măgura” Morlăcii, “Muncei”, ”Runc”, ”Brădet teritoriul este brăzdat de “Criş” (termen tot dacic). Se folosesc destul de des cuvinte provenind din idiomul traco-dac ; baci, strungă, păcurar, cârlan, cârlig, gard, curătură, ţarină, băiat, mânz, mazăre, moş, prime, pruncă, murună = cunună de flori; şi cuvinte rotacizante: irimă = inimă, curună = cunună, verin =venin, vecir = vecin.

Motto: Prin Horea ţâşnea un suflet răzleţ din fiorul unui popor, prin Iancu cerea cuvântul poporul însuşi.

Vasile Nicula zis Ursu, dar mult mai bine cunoscut cu cognomenul de Horea deoarece ştia să horească nespus de duios în timp ce bărdălea grinzile, avea pe Ilina soţie, luată de “pe domeniul Călata”, de care aparţinea şi satul Morlaca. în nenumăratele drumuri de moţ peregrin prin ţară, la Vânători-Ciucea unde a avut o vreme domiciliul, la Cizer unde a cioplit lemnul bisericii, ori cu jalbe la împăratul de la Viena, a ajuns să cunoască şi necazurile ţăranilor din aceste locuri.
Morlăcanii la rândul lor trebuie să fi aflat despre tumultul declanşat în toamna anului 1784 în Apuseni şi intenţiile lui de a extinde răscoala şi pe valea Crişului Repede. Horea, ştiind că la târgul de la Huedin din 25 noiembrie vor fi prezenţi sute de ţărani de pe văile Crişului, Almaşului, Călatei şi din satele de sub Vlădeasa, a trimis oameni de încredere să adune reprezentanţii ţăranilor din aceste sate lansând vestea că va fi şi el aici să răscoale iobagii împotriva nobililor, ca să intre în posesia pământurilor lucrate de ei.
Horea a trimis şi o scrisoare judelui nobiliar Sigismund Gergely din Huedin prin care îi transmitea printre altele: “…ne rugăm şi poftim ca la târgul viitor, în Huedin, oamenii noştri să poată umbla în pace pentru târguieli, vânzări sau orice alt drum vor avea, altfel s-a isprăvit cu prietenia de vecin. Şi noi de la gândul de acum nu ne înstrăinăm, ci de acela ne ţinem până la sfârşit… ” .
Dar nobilimea înspăimântată de ultimatumul dat de răsculaţi, prin care cereau ca nobilime mai mult să nu fie, nobilii să părăsească pământurile, iar acestea să intre în stăpânirea ţăranilor, au luat toate măsurile pentru a bloca ieşirea răsculaţilor dintre munţi. în 23 noiembrie s-au întrunit în tabăra de la Huedin, au trimis un escadron la Mărgău, alte unităţi la Ciuleni şi Văleni, iar cei rămaşi în Huedin sub comanda lui loan Csaki şi a vicecolonelului Gheorghe Banffy (cel ce se considera stăpân şi peste Morlaca) erau pregătiţi să intervină acolo unde va fi nevoie. Tot aici au adus trupe de secui. Au luat măsuri pentru dotarea cu cât mai multe arme de foc aducând şi tunuri care “speriau rău pe ţărani”.
Răsculaţii, care şi-au transformat uneltele în arme de luptă, furcile, coasele îndreptate, îmblăcii, în confruntarea directă de la Mihăileni, Albac şi din alte locuri, n-au putut face faţă. A intervenit şi o zăpadă de peste un metru grosime. în asemenea împrejurări Horea a hotărât se întrerupă lupta până în primăvară şi împreună cu Cloşca şi alţi câţiva fruntaşi, ca să i se piardă urma, a trecut munţii dincoace de Albac, au urcat pe Drăgoiasa şi sub înălţimea Chicera Negrului din pădurea Scoruşetului şi-a încropit o colibă. Dar câţiva neoameni, tentaţi de galbenii promişi celor ce-i vor duce la ascunzişul corifeilor, i-au trădat şi în 27 decembrie 1784 au fost prinşi, duşi la Alba Iulia şi în 28 februarie 1785 executaţi prin “zdrobirea cu roata”, aşa cum “bunul împărat” dăduse poruncă, supliciu la care au fost duşi şi obligaţi să asiste ţărani din 519 sate, cu scopul de a-i îngrozi şi a-i determina să nu se mai răzvrătească.
Deşi s-au scurs peste 222 de ani morlăcanii îi păstrează o vie amintire eroului şi martirului -Horea. Şi astăzi vârstnicii ştiu povesti întâmplări din viaţa eroului, legende, diferite creaţii literare. Unii ne-au demonstrat recitindu-ne Păn-a fost Horea-mpărat:
“ Păn-a fost Horea-împărat
Domnii nu s-au desculţat,
Prânz la masă n-au mâncat
Nici în pat nu s-au culcat
Şi de mai era un an
Domnii n-ar mai fi şuhan…
Renumita interpretă a cântecului popular Iustina Crişan Dej eu, fiică a Morlăcii, redă cu multă dăruire “Balada Horii ”, din care spicuim:
“Fost-o mulţi viteji pe lume,
Fost-o mulţi, cu mândru nume,
Câţi or fi, câţi s-or afla
Dar ca Horea-l nostru ba …
Şi-aşa o zăs Horea, o zăs
Şi când pe roată l-o pus (3)
S-o uitat la moţi cu dor
Şi-o zâs : mor pentru popor…(4).
Ştiindu-se că bunii creştini organizează parastase de pomenire, chiar şi la o sută de ani de la moartea tragică a eroilor neamului, şi în Morlaca s-a trimis o circulară din partea Mitropoliei greco-catolice, la cererea autorităţilor ce se temeau de o nouă horiadă. Iată conţinutul acesteia :
“Mult onorate în Cristos Frate
Făcându-ni-se cunoscut de la locurile mai înalte că s-ar intenţiona a se ţine liturghie şi parastas pentru Horea şi Cloşca (5); în 28 Fauru a.c., sântem provocaţi a interzice înfăptuirea intenţiunii aceleia în Arhidieceza Noastră şi a opri serbarea a orice cult divin întru amintirea martirilor deoarece un atare act s-ar considera ca demonstraţie antipatriotică şi contra statului, ce ar putea avea urmări neplăcute.
Deci se lasă Frăţiei Tale ca nici singur să nu ţii un atare cult divin, nici pe preoţii eparhiali încă să nu-i laşi a ţine cultul divin amintit (6).
Despre cealaltă stea ce s-a ivit pe cerul istoriei românilor – Avram Iancu – morlăcanii ştiu mult mai multe, este adevărat fiind mai aproape de zilele noastre cu 64 de ani. Ştiu că a fost eroul între eroi, românul mistuit de o flacără puternică, aceea a propriului popor, acel om frumos, drept şi încrezător crai al munţilor şi al moţilor, luptătorul pentru drepturile naţiunii române.
De altfel şi la Morlaca s-a simţit cutremurul revoluţiei de la 1848 – 1849. în prima fază ţăranii trăiau cu speranţa că se va obţine înlăturarea iobăgiei şi se va acorda egalitatea în drepturi. în faza a doua trăiau cu teama în suflet că vor fi chinuiţi, că li se va lua şi lor ca-n alte sate bruma de agoniseală. Aşa s-a şi întâmplat, satul a fost ars, 16 bărbaţi au fost omorâţi. Cea de a treia etapă a cunoscut consecinţele reinstaurării administraţiei vechi, regimul absolutist şi apoi cel austro-ungar.
Evenimentele din 1848 – 1849 petrecute aci la poalele Vlădesei sunt pe larg descrise de preotul Ioan Ungur din Protopopiatul Morlaca, martor al acestora, în “Cronica…” sa (7).
Anul 1848 pe plan european a fost denumit “primăvara popoarelor” deoarece italienii, sârbii, cehii, polonezii, ungurii şi românii s-au ridicat la luptă pentru înlăturarea servituţii feudale, iar popoarele care nu aveau înfăptuită unificarea naţională şi-au stabilit-o printre obiectivele absolut necesare ca o condiţie a progresului. Numai că revoluţionarii unguri pe lângă drepturile şi libertăţile urmărite, mai vroiau şi reconstituirea regatului medieval al Ungariei în care să înglobeze neapărat şi Transilvania. Declanşând revoluţia, fruntaşii unguri au urmărit s-o folosească şi pentru anexarea Transilvaniei, neconsultând populaţia română majoritară în acest Principat.
Forţe ungare au intrat în Transilvania cu trupe puternic înarmate, majoritatea cu arme de foc, au recrutat şi inclus populaţia maghiară de aici, ba chiar şi tineri români. împotriva celor ce se opuneau, au creat “tribunale de sânge” (verbirosag”), au ridicat spânzurători (“furci”).
Românii se opuneau încercărilor de anexare a Transilvaniei la Ungaria, printre altele şi pentru că ar fi ajuns din majoritari o minoritate şi procesul de maghiarizare ar fi fost de neoprit. Pentru aceste considerente, peste 40000 de români, în mai 1848, s-au întrunit în Adunarea Naţională de la Blaj, unde au cerut independenţa naţiunii, desfiinţarea iobăgiei, împroprietărirea fără despăgubire. Acolo, cei prezenţi s-au opus “uniunii” cu Ungaria scandând “Noi vrem să ne unim cu ţara” (adică cu restul provinciilor locuite de români).
Prin aceste părţi s-a ajuns la un adevărat război, armatele ungureşti căutând să anexeze teritoriile, românii opunând o îndârjită rezistenţă, deviza celui mai de seamă conducător -Avram Iancu fiind : “Sau punem pumnul în pieptul furtunii sau pierim ”.
Preotul Ioan Ungur scrie în Cronica sa “Focul şi primejdia se înmulţesc… Peste tot pun flamure (steaguri) pe care era scris unio vagy halal . Ungurii “se înarmează, strâng clopotele de la bisericile româneşti să facă tunuri din ele… se laudă că nu va rămâne pui de român pe pământ, …strigă Eljen a magyar, vassem el az olăh ”(9).
Cu toate că satul Morlaca era curat românesc ameninţările cu “uniunea” i-au făcut pe localnici să se cutremure, fiind implantate steaguri ale uniunii, adică cu roşu, alb şi verde. Şi aici s-au făcut presiuni ca populaţia să-şi exprime adeziunea la uniunea cu Ungaria. Constatându-se o luptă de rezistenţă în frunte cu preotul protopop Georgiu Pop autorităţile au luat măsuri de constrângere. Judele nobiliar Gracsa Gyorgy l-a determinat pe primarul Iosif Boca să convingă cât mai mulţi morlăcani să adere la uniune. Acesta, de teama pierderii funcţiei, prin mituire cu băutură i-a prostit pe 8 săteni să semneze “adeziuni pentru uniune” şi să subscrie o reclamaţie împotriva preotului Georgiu Pop deoarece a refuzat să accepte instalarea drapelului unguresc în tumul bisericii. Aşa-zisa “plângere” faţă de atitudinea preotului spunea că “şi noi cetăţenii ( din Morlaca n.n.) am arborat drapelul uniunii pe biserica noastră sfântă în semn de satisfaţie” (?), dar preotul “vrea să-i instige la răzvrătire şi ameninţă cu îndepărtarea drapelului spunând că cei ce l-au pus sunt nişte zurbagii şi nişte nimicuri”. Cei nouă au cerut să fie tras la răspundere.
La data de 22 mai 1848 corniţele suprem Matskasi Pal şi vicenotarul Dorgo Laszlo au intervenit la Gubemiu cerând să se ia măsuri represive împotriva protopopului. în ziua de 14 iunie Gubemiul a ordonat episcopului greco-catolic Lemeni, care era pe jumătate ungur să-i solicite o “declaraţie de scuze” şi să promită că va fi un susţinător al uniunii (10)’.
Intrând în Transilvania, armatele ungare au reuşit să înfrângă rezistenţa celor austriece, dar încercările de a pătrunde în Munţii Apuseni au întâmpinat o rezistenţă eroică, atât pe la Bologa-Săcueu, cât şi pe valea Călăţii, ori pe Someşul Cald, dar şi pe Arieş, pe Crişul Alb şi-n multe alte locuri.. Fruntaşii români au organizat cea de a treia adunare de la Blaj la care s-a votat Rezoluţia prin care se protesta împotriva “uniunii’’’’ Transilvaniei cu Ungaria. Pentru a opri asemenea acţiune şi a apăra fiinţa naţională, românii au hotărât să organizeze Transilvania în 15 unităţi administrative numite prefecturi, fiecare apărată de câte o legiune condusă de un prefect. Dintre toate, cea mai energică a fost Legiunea Auraria Gemina condusă de prefectul Avram Iancu. Subunităţile ei, tribunatele şi centuriile şi-au organizat tabere de rezistenţă, au încercat să-şi procure arme, să instruiască luptătorii de felul cum să apere satele de cotropire. Aşa s-a ajuns la luptele din 5-8 decembrie de la Bologa, Traniş, Săcueu, Vişag şi Rogojel, din ianuarie 1849 de la Călata, Someşul Cald şi Mărişel, cele din mai – iunie 1849 de la Giurcuţa, culminând cu victoria decisivă a moţilor de la Fântânele – Mărişel .
Cronicarul Ioan Ungur şi-a notat complexitatea situaţiei, frica populaţiei române, schingiuirile şi omorurile care au avut loc, distrugerea satelor, printre care şi Morlaca. El scrie: “Au început a ne ameninţa cu foc şi cu moarte”, “…pentru spaima aceasta toţi îşi fac lănci şi-şi câştigă arme, altul furcă de fier, altul dărab de coasă avea într-o rudă, vai de noi şi de armele noastre cele româneşti” (11). El face şi referiri la satul Morlaca spunând : “Se scoală satele acestea de sub munţi : Molosigul, Morlaca, Tranişul, Vişagul, Rogojelul, Săcueul, Bossu (Bociu) 7A
Tribunii şi centurionii organizează lagăre 13 printre altele, aici dincoace de munţi, la Bălceşti şi din sus de Călata.
Morlăcanii auzind cum au fost prădate mai multe sate iar bisericile aprinse, cum a fost şi cea din Tranişu, s-au hotărât să trimită o delegaţie de 17 bărbaţi, “toţi oameni aleşi, de frunte”, să ofere insurgenţilor unguri suma de 4000 de zloţi, ca să fie lăsaţi în pace. Iată ce ne spune cronicarul: “Ieşind din Huedin domnii unguri, către Săncrai întâlnesc 17 români, toţi oameni aleşi, de frunte, din Morlaca, cu 4000 de zloţi, să se împace cu ungurii. Aici, la groapa ce-i de lângă părăul din jos de cale, pe toţi îi puşcă şi-i omoară ungurii… Numai unul dintre dânşii a scăpat, în care au puşcat mai înainte, nu l-au fost lovit de moarte şi s-a făcut mort. Şi toate trupurile cele moarte le-au grămădit peste dânsul, golindu-i pe toţi de haine. Iar săracul, noaptea, a ieşit de sub morţi şi a fugit acasă ”(14).
Prădarea satelor, maltratarea multor români, omorurile, au continuat până în iulie 1849, când, la locul numit Fântânele de la Mărişel, românii au înregistrat cea mai răsunătoare victorie încât inamicul n-a mai încercat să se infiltreze în inima Apusenilor. Victoria zdrobitoare a fost cântată astfel:
“Vasvări străbate pân la Făntănele Cu trei mii de oameni şi cinci tunuri grele Dar tribunul Corcheş nu se dă-napoi Şi-i izbeşte-acolo cu câţiva eroi Pelaghia Roşu cu zeci de femei Dă cu mii de pietre şi boci peste ei Duşmanii se-ntorc şi o iau la fugă Dar moţii din urmă ştiu cum să-i ajungă Şi-i aruncă-n Someş să scape de ei Să nu mai omoare nici prunci, nici femei,
Să se-nveţe minte, că-n munţi şi în văi
N-au ce să încerce duşmani şi oameni răi,
Să bage de samă că şi-n vremuri grele
De gândesc să fure munţii de la moţi
O să aibă parte, ca la Făntănele
Gropi de patru coţi ” 15).
După înfrângerea de la Fântânele duşmanii n-au mai cutezat să încerce să forţeze intrarea în Cetatea de piatră a Apusenilor. între timp austriecii au cerut şi primit ajutor de la ruşi reuşind să înfrângă armatele ungare.
După încetarea luptelor şi ţăranii din Morlaca au simţit o oarecare uşurare a situaţiei lor prin măsurile care au dus la înlocuirea obligaţiilor foştilor iobagi, ceea ce poate fi considerat un rezultat al revoluţiei. Tot datorită luptei îndârjite pentru apărarea fiinţei naţionale, Transilvania n-a fost anexată Ungariei atunci.
Pentru eroismul de care au dat dovadă fruntaşii românilor, aceştia au întrat în istorie şi-n creaţiile populare. Vârstnicii satului încă ştiu creaţia “Până-n vârfu muntelui”, din care redăm câteva versuri:
“Până-n vârfu muntelui
Om ca Iancu altul nu-i
C-a ţinut la neamul lui
Să-l scoată din iobăgie
Să n-o mai ştie-n vecie… ”(16).
Avram Iancu a fost pentru români eroul între eroi, unicul, absolutul, încât încă din timpul vieţii i s-au închinat poezii şi cântece. Pe unele din acestea le cântau voluntarii morlăcani refugiaţi dincolo de graniţa impusă în anul 1940, când se pregăteau să lupte pentru alungarea din sat a cotropitorilor horthyşti, cel mai cunoscut cântec fiind Marşul lui Iancu, din care redăm primele rânduri:
Astăzi cu bucurie
Românilor veniţi
Pe Iancu, în câmpie
Cu toţi să-l însoţiţi (17).
Alte creaţii îl transfigurează în lumea legendelor, până şi boii de la -irele lui sunt ieşiţi din comun:
“Boii-s cu coarne de ceară,
Om ca Iancu nu-i în ţară,
Boii-s cu coarne de spume
Om ca Iancu nu-i în lume… ”(18) .
După încetarea luptelor, când imperialii au introdus un regim absolutist, Iancu fiind urmărit, persecutat, arestat, şi nevoit astfel să înlocuiască sabia cu fluerul, poporul îl căinează :
“Cerne-se frunza de ulm
Iencuţu umblă pe drum
Când zice cu fluiera
Nu mă mai pot nici ruga
Şi prind puştile rugină,
Munţii-s pe mână străină,
Tunurile-nţepenesc La nimic nu folosesc… ” (19).
Pentru morlăcani, Horea şi Iancu au rămas două exemple de dăruire totală pentru naţia română, două inimi în care a clocotit uraganul, fiind convinşi că românii din vremea lor priveau la ei ca la soarele de miazăzi încât merită păstrată vie amintirea lor.
Note :
Citat reprodus după D. Prodan, Răscoala lui Horea , Ed. Academiei, 1989, voi. II, pag. 271
Culeasă de la Gh. Hanga, 72 ani, din Morlaca, nr. 109
în realitate Horea şi Cloşca au fost zdrobiţi cu o roată de tortură prevăzută cu o lamă ascuţită, aplicându-li-se lovituri de la picioare spre cap, aşa cum erau întinşi la pământ
A se vedea textul întreg la N. Şteiu, De sufletul Iancului, Ed. Craiul Munţilor, 1992, pag. 68-69
Erau nominalizaţi doar Horea şi Cloşca, pe Crişan nu l-au trecut deoarece s-a spânzurat în celulă folosind nojiţele de la opinci
Adresa a fost înregistrată la Protopopiatul din Morlaca sub numărul 595 / 1885 I. Ungur .Cronica Marsoului si viata lui loan Un sur Parochului Greco- Catolicul alu Marşoidui cu toate întâmplările decursului vieţii mele de 57 de ani, manuscris păstrat de Iulian Ungur descendent
Cu sensul :Să ne unim, altfel pierim
Adică :Trăiască ungurii, piară românii
Documente, 1848, Ed. Academiei, III, doc. 325, pag. 501-502
Raportul Prefectului Avram Iancu despre faptele cetelor armate româneşti de sub comanda lui în anii 1848-1849, în I. Ranca, Avram Iancu, 1996, pag. 114
I. Ungur, lucr. cit.,fila 55
I. Ungur, lucr. cit. fila 56
Tabere militare înconjurate cu întărituri
I. Ungur, lucr. cit.,fila 59
Creaţie pe care Gh. Foia de la cariera Morlaca o ştia cânta prin anii 60-70 ai secolului trecut
Preluată de la Gh. Cobârzan prin anii 60 ai secolului trecut
Informator Gh. Hanga
Preluată de la V. Runcu, prin anii 60
Idem

Motto : Morlăcanii au rămas fii ai pământului care i-a rodit, ai humei din care au provenit.

Speranţele morlăcanilor de înlăturare a stăpânirii străine, de desfiinţare a tuturor servituţilor feudale şi de obţinere a egalităţii în drepturi, n-au putut fi obţinute decât parţial prin luptele de rezistenţă naţională din anii 1848- 1849. Şi ei ca şi ceilalţi români din Transilvania au fost nevoiţi să suporte jugul străin încă 70 de ani, cu cele trei tipuri de regim; neoabsolutist austriac (1849-1860), liberal (1860-1867) şi durul regim dualist austro-ungar (1867-1918) .
Dar în ciuda tuturor opreliştilor, comunitatea sătească din Morlaca şi-a continuat existenţa destul de omogen, ea nu a putut fi divizată, nici anihilat specificul vieţii naţionale româneşti.
Locuitorii satului şi-au continuat modul de viaţă tradiţional, ocupaţiile, obiceiurile, tradiţiile şi credinţa în Cel de Sus.
Principala ocupaţie a continuat să fie agricultura cu cele două ramuri de bază, cultivarea plantelor cerealiere şi creşterea animalelor. Dar suprafeţele pentru cultura cerealelor erau puţine şi slab productive. De aceea ţăranii practicau asolamentul bienal şi uneori trienal, alternau culturile, îngrăşau pământul cu bălegar şi prin târlire. Lucrul la pădure era folosit doar pentru satisfacerea nevoilor de material lemnos necesar gospodăriilor.
Din anul 1895 unii localnici au început să practice şi fasonatul pietrei din cariera deschisă de fraţii Glossner. După câţiva ani mai mulţi morlăcani şi-au însuşit diferite tehnici de dislocare a “dacitului de Morlaca”, rocă ce face parte din eruptivul de Vlădeasa văzut la suprafaţă în formă de pară cu vârful spre râul Crişul Repede, orientat de la sud-vest spre nord-est. Dacă în primii ani se extrăgea sub formă de blocuri pentru fundaţia unor construcţii, mai târziu pietrarii s-au specializat realizând diferite sortimente: borduri, pavele, piatră spartă, cribluri de diferite dimensiuni, solicitate la realizarea şoselelor, pentru terasamentul căii ferate şi pentru fundaţia unor construcţii.
Alţi câţiva morlăcani s-au specializat în confecţionarea unor unelte : dălţi, şpiţuri, baroase. Au apărut şi cei ce confecţionau încălţăminte mai rezistentă pentru lucrul în cariere, vestitele opinci de cauciuc (“opincile de Morlaca”), opincari renumiţi fiind : Gheorghe Pănican, Chira, Damian şi Traian Tulbure a Lichii.
Statornici în vetrele lor, cu asemenea ocupaţii, au înregistrat o continuă creştere demografică întreruptă de cele două războaie mondiale ce i-au secătuit de bărbaţi şi apoi de regimul instalat după 1945.
Iată câteva date consemnate în recensăminte¹’:

Datele statistice din anii 1900 şi 1910 ne oferă şi alte elemente. în anul 1900 un număr de 279 case erau ridicate din lemn, din care doar una era acoperită cu ţiglă, 75 erau cu şindrilă şi 210 cu paie, trestie, stufăriş. în acel an erau doar 399 ştiutori de carte, din care 180 puteau conversa în limba maghiară.
Zece ani mai târziu, din cele 302 case, un număr de 31 erau acoperite cu ţiglă, 91 cu şindrilă şi 186 cu paie. A sporit şi numărul ştiutorilor de carte la 483.
Viaţa administrativ- politică a cunoscut schimbări după revoluţia de la 1848-1849. Austriecii şi-au înăsprit regimul, au dus o politică absolutistă, i­-au dezarmat pe românii care posedau arme. Transilvania a fost declarată Marele Principat şi organizată în 6 districte militare conduse de ofiţeri, Morlaca făcând parte din Districtul Clujului. După câţiva ani s-a revenit la unităţile administrative vechi numite comitate, satul fiind inclus în comitatul Cojocna, plasa Huedin.
La scurt timp de la înfrângerea revoluţiei, Austria a instaurat regimul politic neoabsolutist sprijinit pe o centralizare excesivă, cu limba oficială germană şi cu masive presiuni pentru impunerea religiei catolice.
Din anul 1860, când Austria a fost înfrântă în războiul cu Piemontul şi cu Franţa şi de teama agravării contradicţiilor interne gata de răbufnire, s-a instalat regimul liberal, care din nefericire pentru români n-a durat mult. S- au adoptat legi sau dispoziţii mai favorabile popoarelor din imperiu. Transilvania a redevenit principat autonom condus de un guvern civil. în noile condiţii fruntaşii naţiunii române au depus eforturi mari pentru organizarea unui Congres naţional al românilor, dar a fost admisă doar o Conferinţă a mişcării naţionale româneşti ce s-a ţinut în ianuarie 1861 la Sibiu, la care au participat 150 de fruntaşi români, printre ei fiind şi preotul protopop Ananie Pop din Morlaca (2).
Cei prezenţi la conferinţa de la Sibiu au analizat situaţia românilor din Transilvania, exprimându-şi nemulţumirea că deşi sunt majoritatea nu se bucură de egalitatea în drepturi. După lungi şi temeinice dezbateri au alcătuit un document prin care cereau Curţii de la Viena să anuleze legile ce dezavantajau pe români pretinzând “înmatricularea naţiunii române”, ca să se obţină “poziţie de stat şi egală îndreptăţire” , de care au fost lipsiţi trei secole. Şi la Conferinţa naţională de la Sibiu, ca şi la Adunarea Naţională de la Blaj din mai 1848, fruntaşii români au lăsat la o parte elementele care îi împărţeau pe români în ortodocşi şi catolici, întrunirea fiind condusă de episcopii Şaguna şi Şuluţiu (unul ortodox şi altul catolic). Atunci însuşi Şuluţiu atrăgea atenţia că “neamicii naţiunii române” de nenumărate ori “au suflat în focul cel arzător al despărţirii naţiunii noastre în confesiuni diverse… ’ La propunerea lui Andrei Şaguna participanţii la conferinţă s- au declarat naţiune politică independentă faţă de celelalte naţiuni.
Un rol deosebit de important l-a jucat “Asociaţiunea transilvană pentru literatura şi cultura poporului român” (ASTRA) înfiinţată în 1861 la Sibiu, care la scurtă vreme şi-a creat filiale în oraşe şi sate, printre care şi la Morlaca .
Lupta poporului român pentru o reală liberalizare a regimului politic a găsit expresia cea mai însemnată în lucrările Dietei de la Sibiu din 1863- 1864, când, după o lungă perioadă de piedici, românii au ajuns majoritatea în Dietă ( 44 români, 42 maghiari şi 32 saşi). S-a putut introduce şi vota legea cu privire la egala îndreptăţire a naţiunii române şi a confesiunilor sale cu celelalte naţiuni din Transilvania, precum şi o lege prin care limba română era recunoscută drept limbă oficială în Transilvania, alături de cea maghiară şi germană. Dacă în 1842 Dieta Transilvaniei constituită în marea majoritate din maghiari declara limba maghiară ca “limbă de stat” injustiţie, armată, învăţământ şi biserică, Dieta de la Sibiu din 1863-1864 căuta să facă dreptate românilor (5).
În astfel de împrejurări intelectualii români au ieşit din amorţire, s-au trezit “din somnul cel de moarte” căutând diferite căi pentru propăşirea neamului. Spre exemplu „ viceprotopopul Vasiliu Poppu din Morlaca” a trimis o circulară parohiilor din subordine prin care cerea să se mobilizeze preoţii, părinţii şi dascălii pentru a realiza un învăţământ de calitate, cu convingerea că instrucţia şi educaţia morală stau la baza prosperităţii naţionale. Iată câteva pasaje din circulară:
“… Şcolile poporale sunt perspectiva prin care o naţiune cu ambiţie caută în viitor… sunt antecamerele vieţii celei înţelepte precum şi a bisericii… In ele se netezesc moravurile omeniei…sunt templul cel mai sacru în care se învaţă adevărata adoraţiune a divinităţii., .sunt orizontul peste care soarele vieţii îşi aruncă razele încălzitoare… ” Numai cu oameni cu carte naţiunea poate progresa pentru că “ştiinţele sunt rouă aceea cu care adăpaţi putem cuprinde loc în registrul altor naţiuni Atrage atenţia că a neglija şcoala “ar fi mai mult decât păcat”, “o crimă contra naţiunii‘”. Preoţii în calitate de directori ai şcolilor confesionale trebuie să “deştepte în părinţi iubirea către şcoală”, să ţină şcolile “în rănduiala cea bună”, iar copiilor “să le îndulcească impulsul şi dorul de a frecventa regulat şcolile”.
Referindu-se la dascăli atrăgea atenţia că trebuie să avem “învăţători bine calificaţi, îmbrăcaţi cu veşmântul cel alb al moralităţii, blânzi, înţelepţi, mântuiţi de toată răutatea… nededaţi la beuturile beţive spirtuoase… ” (6).
Greu se puteau realiza asemenea obiective în condiţiile în care învăţătorii erau lăsaţi la buna înţelegere cu sătenii şi plătiţi parţial cu bani şi parţial cu produse adunate de la membrii comunităţii. Spre exemplu, în 31 august 1866 plata învăţătorului din Morlaca era stabilită astfel : 130 de florini, 45 mierţe porumb sau secară, 5 stânjeni de lemne de foc⁷⁾. Bisericile săteşti au preluat povara întreţinerii şcolilor, iar sătenii cu creiţarii lor, fie ortodocşi, fie catolici asigurau minimumul pentru viaţa dascălilor. Şcolile în astfel de condiţii erau o icoană tristă, nişte înjghebări foarte modeste, cu învăţători de cele mai de multe ori necalificaţi, foarte slab plătiţi, iar şcolarizarea efectivă era limitată la lunile de iarnă, de la postul Crăciunului până ieşeau plugurile la arat. în celelalte perioade ale anului majoritatea copiilor erau puşi să pască vitele, cei mai răsăriţi să lucreze cot la cot cu părinţii, iar cei din familiile mai sărace erau angajaţi sluji atât în sat cât şi în alte localităţi.
În astfel de condiţii progresul era lent, românii nevoiţi să se mulţumească cu foarte puţin, în schimb maghiarii mult mai insistenţi au reuşit în 1867 să obţină participarea la conducerea imperiului care a devenit Austro-Ungaria, cu două capitale, două guverne, dar cu un singur suveran, Franz Iosif devenit împărat al Austriei şi rege apostolic al Ungariei. Ungaria a reuşit să intre în posesia unor drepturi mărite considerabil în condiţiile monarhiei dualiste, ea a anexat Transilvania, act decis contra voinţei majorităţii populaţiei din Transilvania, adică a românilor. Singura limbă oficială în Transilvania era maghiara. Cercurile politice au dus o politică furibundă de integrare totală şi efectivă a Transilvaniei în structura Ungariei .
Prin măsuri legislative cu caracter discriminatoriu Ungaria a agravat la maximum situaţia românilor, astfel de legi fiind: legea uniunii, legile învăţământului, legea electorală şi altele. Prin ele au fost anulate toate drepturile şi libertăţile politice ale poporului român, întreaga administraţie fiind maghiară, în învăţământul obligatoriu fiind introdusă limba maghiară .
Au urmat 51 de ani (1867-1918) de dură şi grea asuprire exercitată asupra românilor. Lupta pentru supravieţuire a fost dirijată de către biserică. Mulţi protopopi şi chiar unii simpli preoţi au devenit personalităţi puternice, oameni de mare distincţie morală şi valoare intelectuală, care s-au situat în fruntea rezistenţei, considerând biserica, şcoala şi ridicarea culturală adevărate pietre de sprijin.
La Morlaca s-au distins Georgiu Pop până în 1857, Ananie Pop între anii 1857- 1892, dar din 1882 şi Ioan Pop fiul lui Anania. În august 1866 protopopul Anania Pop s-a deplasat la Sfaraş, Fildu de Sus, Fildu de Mijloc, Fildu de Jos, Bologa, Hodişu şi Ciucea, unde a convins “poporul coadunat” să se angajeze la construirea ori lărgirea localurilor de şcoală, instituirea comitetelor şcolare, alcătuirea “Instrumentului de dotaţie şcolară” şi stabilirea remuneraţiei învăţătorilor (8)’. În satul Bologa, protopopul a adunat cetăţenii în casa parohială în data de 30 august 1866, l-a lămurit pe Potra Georgie Hore să facă un schimb de teren ca să se poată ridica un local de şcoală în vatra satului. Pe locul cedat, “antistia comunală în toamna anului curgător şi în iarna proximă anului venitor 1867, Jăcându-se procurarea de materialii trebuincios (piatră, lemn) cu desbăieratul primăverii se va stărui a se pune în lucrare opul clădirei şcoalei… ”⁹ Ioan Pop fiul lui Anania Pop şi-a împărţit activitatea între altar, economie şi culturalizarea celor de la poalele Vlădesei. în septembrie 1882 a fost hirotonit, a lucrat ca preot, a fost numit administrator protopopesc, iar din 1895 protopop, dar aproape o jumătate de secol a fost inspector şcolar al districtului.
La Morlaca exista un local de şcoală mult mai vechi, din lemn. Abia în anul 1889 s-a ridicat o construcţie din piatră. în anul şcolar 1898-1899 şcoala era frecventată de 221 elevi în clasele I-IV (142 băieţi şi 79 fete) iar în clasele de repetiţie 78 elevi ( 54 feciori şi 24 fete), docente (învăţător) fiind Ioachim Lucaciu şi el o personalitate a învăţământului românesc şi a vieţii culturale a zonei.
În fruntea Senatului Şcolastic districtual a fost ales viceprotopopul Ioan Pop, iar ca notar Simeon Pop¹⁰’. Măsurile dure de deznaţionalizare l-a făcut pe Ioan Pop să ia atitudine, să intervină, să mobilizeze preoţii, învăţătorii şi sătenii care aveau ceva şcoală să ia măsuri de contracarare. încă în anul 1879 ministrul Cultelor şi al învăţământului Public Trefort Agoston a introdus printr-o lege studiul obligatoriu în limba maghiară inclusiv în şcolile poporale, deşi acestea nu erau întreţinute din banii statului, ci de către biserică şi credincioşi .
Fruntaşii naţiunii române şi-au dat seama de agravarea pericolului deznaţionalizării. Ei au hotărât să se organizeze cât mai bine, în 1869 s-au constituit câte un Partid Naţional Român în Transilvania şi Banat, care în 1881 s-au unit şi au căutat să conducă lupta de eliberare naţională. Din acest partid vor face parte şi morlăcani, la un moment dat preotul Ioan Pop ocupând funcţia de preşedinte pentru judeţul Cojocna.
Un virulent act de acuzare la adresa regimului dualist austro-ungar şi a politicii sale pentru români l-a constituit Memorandumul alcătuit de fruntaşii P.N.R., document înaintat Curţii de la Viena în 1892. Prin el se dezvăluia regimul de exploatare naţională la care sunt supuşi românii, de aceea ei cereau recunoaşterea naţiunii române ca naţiune de sine şi acordarea drepturilor ei fireşti. Dar împăratul a refuzat primirea documentului dus de o delegaţie impunătoare alcătuită din 300 de fruntaşi ai naţiunii, l-a trimis guvernului de la Budapesta, dar acesta l-a respins. Oficialii maghiari l-au considerat “atentat contra statului maghiar” iar liderii români au fost târâţi într-un proces desfăşurat în 1894 la Cluj şi condamnaţi la ani grei de închisoare (I. Raţiu, V. Lucaciu, E. Brote, Gh. Pop şi alţii).
În aceste condiţii sătenii din Morlaca şi-au manifestat simpatia şi sprijinul faţă de memorandişti. După scurtă vreme morlăcanii ştiau cânta “Doina lui Raţiu” prin care îşi exprimau încrederea în realizarea dezideratelor pentru care a luptat, zicând:
“…Şi iar verde de mălin Trec durerile şi vin Şi durerile de ieri S-or preface-n primăveri Iar robia va părea O visare scurtă, rea… ”11)
Preoţii, învăţătorii şi mulţi ţărani ştiau cânta şi “Doina lui Lucaciu ” pe care au transmis-o din generaţie în generaţie până în zilele noastre:
“ Săracii Lucaci şi Raţ în temniţă-s încuiaţi,
Pentru sfânta direptate De care noi n-avem parte.
Nu fi mierlă întristată,
Nu-i robie ne-ndurată Vine-o dalbă primăvară Fi-va Lucaci liber iară… ”(12).
Multe manifestări de protest au avut loc în Protopopiatul Morlăcii în anul 1907 când s-a difuzat proietul Legii Apponyi cu privire la învăţământ deoarece aducea grave atingeri şi învăţământului confesional românesc. Un articol al acestei legi preciza că : “In şcolile poporale cu limba de predare nemaghiară, fie că beneficiază de ajutor de stat, fie nu, limba maghiară se va preda în toate clasele …în aşa măsură ca după terminarea anului al patrulea de şcoală să-şi poată exprima la înţeles gândurile în limba maghiară atât în grai cât şi în scris””¹³¹. Legea se referea şi la salarizarea învăţătorului susţinând că dacă parohia nu putea să se achite de obligaţii statul putea întregi suma cu condiţia ca elevii să dovedească însuşirea completă a limbii maghiare şi să se predea în această limbă disciplinele : limba maghiară, aritmetica, geografia, istoria Ungariei, Constituţia Ungariei, dar şi registrele să fie redactate ungureşte.
Învăţătorii la intrarea în funcţie erau obligaţi să depună următorul jurământ de credinţă: ” Eu N.N. învăţător ordinar, mă jur pe Dumnezeul cel mai viu că faţă de patria mea Ungară şi Constituţiunea ei, întotdeauna mă voi purta cu credinţa fermă şi neclintită, voi ţinea legile sancţionate ale ţării şi obiceiurile ei legale, voi împlini cu credinţă şi punctualitate ordinaţiunile legale ale autorităţilor din Patrie, precum şi datorinţele împreunate cu oficiul meu învăţătoresc şi voi educa tinerimea încredinţată îngrijirilor mele în iubirea faţă de Patria Ungară. Dumnezeu aşa să-mi ajute mie”^14>.
Faţă de asemenea măsuri, din iniţiativa Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român s-au organizat mai multe adunări de protest faţă de legile lui Apponyi, s-au alcătuit memorii şi moţiuni, prin toate proclamându-se hotărârea românilor de a lupta fără preget, din toate puterile şi prin toate mijloacele pentru salvarea limbii române ameninţată de legile Apponyi.
Astfel la 27 martie 1907 s-a organizat la Huedin o întrunire a dascălilor din zonă, la care au participat, din Morlaca, învăţătorul Traian Şuteu, protopopul loan Pop şi alţii nenominalizaţi, care au demascat scopurile introducerii legii – maghiarizarea românilor, drept pentru care au redactat un “Apel” de unitate în scopul opririi introducerii legii. Cei prezenţi au dezbătut consecinţele pentru români ale aplicării legii, iar în Apel au precizat că ‘’acum e timpul suprem…ca toţi să-şi dovedească puterea şi alipirea către neam, hotărârea că decât să accepte condiţiile înjositoare care ar însemna pieirea poporului român cu trecutul său glorios, cu limba lui armonioasă, covârşitor ca număr pe moşia de două ori milenară, mai bine să trăiască în sărăcia cea mai mare şi nici atunci nu se vor lepăda de neamul românesc… “(15).
Protopopul loan Pop a convocat întruniri ale dascălilor din protopopiat la Mărgău, Fildu de Mijloc în 8 aprilie 1907, iar după masa în Fildu de Jos. Senatul şcolar din Fildu de Jos ajutat de loan Pop a alcătuit şi trimis un protest “ Veneratului Ordinariat din Blaj” faţă de impunerea limbii maghiare ameninţând că “şcoala numai în acel caz mai suntem dispuşi a o susţine dacă limba maghiară introdusă prin abuz ca limbă exclusivă de instrucţie va fi delăturată… ”(16)
Despărţământul Morlaca al Reuniunii învăţătorilor din Arhidieceza greco-catolică de Alba Iulia şi Făgăraş al cărui preşedinte era Ioan Mango învăţător în Mărgău a alcătuit un “Protest’” faţă de intenţiile guvernului de la Budapesta de a introduce legea Apponyi considerându-o “cu tendinţe primejdioase şi contrare intereselor noastre culturale”, deoarece duce la “periclitarea şcoalelor noastre şi vătămarea drepturilor bisericii, garantate prin legi”. în “Protest” cer ca “toate dispoziţiile ce vatămă drepturile bisericii şi drepturile şi interesele noastre să fie delăturate din lege pentru ca liber să ne putem cultiva şi lumina în limba noastră prin şcolile susţinute de noi… ”(17).
Cu toate protestele legea a fost aplicată ceea ce a dus la accentuarea politicii de maghiarizare. în anul 1910 s-au introdus cataloagele numai în limba maghiară, iar din ele aflăm că notarea se făcea cu clasificarea în maghiară : kitiino (excelent), jeles (f. bine), jo (bine), eleseges (suficient). Şcoala din Morlaca era ameninţată cu închiderea sau transformarea ei într-una tipic maghiară, iar copiii obligaţi să înveţe numai în ungureşte, să nu mai fie în stare să folosească în mod corect limba română, după regulile gramaticii acesteia.
“N-auziţi în depărtate Ce s-aude ? o cântare,
Un cântec de veselie De la o mândră ciocârlie. Cum ne face-n loc să stăm Glasul ei să-l admirăm Pentru că ea n-ar schimba Cu altele limba sa. Primăvara când soseşte Şi cucu ne-nveseleşte. Cucuie cu pene sure
Nici pasăre căutătoare Eu sunt copilă română Şi am limba mea străbună
De la Traian cel Bătrân Ţinută la maica-n sân Maica, când m-a legănat Româneşte mi-a cântat, Româneşte mi-a doinit Până când eu m-am trezit Şi de-oi trăi zile grele
În acele împrejurări cineva din protopopiatul Morlaca a alcătuit poezia “Limba mea”, o serioasă luare de atitudine, dar şi o splendidă perlă a creaţiei populare, creaţie răspândită în scurtă vreme în toate satele. Ea ne îndeamnă să ţinem la această sfântă comoară :
Mândru cânţi tu în pădure Pentru cât tu ai schimba Cu altele, limba ta ?
Nu-mi las limba maicii mele,
Căci de m-aş lăsa de ea Legea sfântă aş călca Şi strămoşii din ţărână Mi-ar striga: nu eşti română.
Un străin de mi-ar grăi
Şi mi-ar zice : vrei să fii
O fiinţă mai aleasă
Dar să-ţi laşi limba de-acasă ?
I-aşi răspunde: să mă faci
Să mă faci împărăteasă
Nu-mi las limba mea de-acasă^m.
Dar dulcile cântăreţe Cu limbile lor isteţe Sunt şi ele duşmănite De cele cu limbi urâte,
Care, oricât ar cerca Limba nu le pot schimba.
Eu nu sunt privighetoare,
Nicipasăre cântătoare,
Eu sunt copilă română Şi am limba mea străbună
Asemenea luări de atitudine întâlnim şi în publicaţia “Sfătuitoriul” editată la Huedin de către Despărţământul Hida – Huedin al ASTREI, din redacţia căruia făcea parte şi preotul Ioan Pop din Morlaca, prin articolele “Iubit popor românesc“, “Anul nou cu bine”, ‘‘Legea românească ”, “Cum am fost, cum sântem şi cum o să fim ”, dar şi prin articolul cu cel mai frumos titlu “Limba de maică ” publicat în numărul din 3 februarie 1911.
Autorul articolului, care din prudenţă nu şi-a semnat numele, demască apăsătorul jug austro-ungar şi caracterul antiromânesc al legilor date de guvernul de la Budapesta, care duc la deznaţionalizarea românilor. Atrage atenţia că limba română a rămas “singura moştenire ce o avem de la maicele noastre, ea e înrădăcinată în sufletele noastre, în inimile noastre şi este cea mai scumpă comoară a noastră ”(19).
Situaţia românilor din Transilvania s- a agravat şi mai mult în timpul primului război mondial, când Austro-Ungaria ca şi celelalte state mari s-au precipitat într-o avalanşă fără oprire pentru cotropirea de noi teritorii, începând cu Serbia. Românii şi-au dat seama că se apropia momentul prăbuşirii acestei alcătuiri de stat anacronice care trebuie să ducă la împlinirea aspirațiilor, dorințelor și tendinţelor de unitate statală. Floarea tinerimii române a fost mobilizată şi trimisă pe fronturile din Serbia şi Galiţia, nevoită să lupte “pentru o cauză streină şi contra intereselor noastre naţionale de romănf’cum foarte bine prezenta situaţia un ţăran din aceste locuri (20).
Cei plecaţi pe frontul de sud îşi plâng necazurile unii ajung să spună că mai bine nu s-ar fi născut:
“Cine n-are noroc, n-are De când naşte până moare,
Precum nici eu n-am avut De când maica m-o făcut.
Doamne, bine ţi-o părut Când m-ai văzut că-s ficior Să-mi fi rupt maică-un picior N-ai mai duce-atâta dor.
Când măicuţă m-ai vedea Pe-un şes al Tirolului Purtând puşca neamţului,
Acolo că mi-i vedea Unde-o fi steagul plecat Eu acolo-i fi picat Tot în sânge închegat…”(21).
Alţii au ajuns pe frontul din Galiţia, unde armatele ruseşti i-au secerat pe mulţi, încât au ajuns să blesteme această provincie:
“Galiţie, ţară păgână Mulţi feciori zac în ţărână,
Galiţie ţară spurcată Fire-ai de noi blăstămată,
Să piară numele tău Bătută fii de Dumnezeu…
Câţi în tine am venit,
Toţi, bine, s-au prăpădit
Şi care-au rămas, vreo doi
Au venit ruşii pe noi
Şi pe loc ne-nconjurat
Şi-n Rusia ne-o-nturnat..” .
Şi cei de pe front şi cei rămaşi acasă erau convinşi că sunt fiii unui popor ce geme în robie, din care trebuie să se elibereze şi să se unească cu România. în toamna anului 1918, în condiţiile prăbuşirii structurilor puterii imperiale, românii din Transilvania şi-au luat soarta în propriile mâini declanşind măsurile de unire cu patria mamă.
Note

1. T. Rotariu,M.Semeniuc,E. Mezei, Studia Consualia Transsilvanica. păstrat la Bibi. Univ. Cluj-Napoca
2. T. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice-nationale ale românilor de sub coroana unsară.II.p.210
3. T. Păcăţian, op.cit. pag. 192
4. T. Păcăţian, op. cit. pag. 194
5. Idem
6. Circulara nr. 121 din 2 dec. 1863 semnată de Vasiliu Poppu
7. S. Retegan, Satul românesc ctitor de scoală ( 1850-1867). Ed. Echinox, Cluj, 1994, pag.207
8. Idem
9. Document reprodus de S.Retegan, op. cit. pag.210
10. Din Senat mai făceau parte I. Petrişor- Bologa, Ge. Lungu- Fildu de Mijloc,Ge. Boca- Fildu de Sus, I.Martin-Fildu de Mijloc, T. Popa- Mărgău, N.Crucin – Fildu de Sus
11. Inf. Gh. Coblişan în 1961
12. Idem
13. Citat preluat de la M.Păcurariu, Politica statului ungar fată de biserica românească din Transilvania în perioada reeimului dualist 1867-1918, Ed. Inst.Biblic…,Sibiu, 1986, pag. 154
14. Jurământul a fost publicat în “Freamătul şcoalei ” nr. 5-6, pag. 255
15. Fragment preluat din Şt. Pascu, Făurirea statului unitar român, 1918 , Ed. Academiei, pag. 308
16. Din notiţele lui I. Boca econom în Fildu de Sus
17. Fragment preluat din V. Sima, “Istoricul şcolii din Mărgău”, ms. păstrat la şcoală
18. Notată de D. Faur în caetul-manuscris “Liberiu de poezii poporale”, aflat la Parohia Mărgău
19. “Sfătuitoriul”, nr.din 3 februarie 1911
20. D. Faur, “însemnări din războiu 1914-1918” caiet manuscris aflat la Parohia Mărgău
21. Inf. Gh. Cobârzan, în 1961
22. Idem

Motto: O frenetică strigare: Vivat România Mare Vivat, vivat, să trăiască Şi mereu să înflorească .

Declanşarea primului război mondial a determinat înăsprirea jugulu străin asupra românilor, simţit din plin şi în Morlaca. Bărbaţii apţi de luptă (aproximativ 70) au fost înrolaţi şi duşi departe de Măgura Morlăcii, chiar şi de Transilvania şi obligaţi să-şi pună viaţa în pericol . Din comitatul Cojocna, în care intra şi Morlaca, peste 3000 au căzut pe câmpurile de luptă, 2000 au fost daţi dispăruţi şi peste 4000 au fost grav răniţi (1).

Cei rămaşi acasă au simţit creşterea obligaţiilor faţă de putere înăsprirea intervenţiei organelor de stat în toate domeniile. Până ş întrunirile preoţilor trebuiau să se ţină în prezenţa comisarilor statului. La banca “Vlădeasa” din Huedin unde era director Ioan Pop din Morlaca s făceau zeci de controale deoarece aici se întruneau fruntaşii români di zonă, la prelegeri, dezbateri, temându-se că “se pune ţara la cale”.

După 2 ani, prin intrarea României în război de partea Antantei cai îi promitea sprijin pentru realizarea dezideratelor de independenţă unirea tuturor românilor într-un singur stat, oficialii maghiari au aplic mai multe măsuri represive faţă de românii din Transilvania. La Cluj s-i desfăşurat mai multe procese la Curtea Marţială a Diviziei a V-a, solda cu 9 condamnări la moarte.

între anii 1916-1918 au fost internaţi la Cluj 26000 de români Printre cei arestaţi şi deportaţi în vestul Ungariei la Veperd-Sopron s aflat şi preotul Ioan Pop din Morlaca, considerat prea periculos libertate. Acolo a fost obligat să stea în condiţii inumane timp de doi ani şi trei luni (din 26 august 1916 până în 3 august 1918) (3).

Dar morlăcanii, ca şi toţi românii din Transilvania îşi puneau m speranţe în dezmembrarea imperiului austro-ungar şi în posibilital unirii tuturor românilor într-un singur stat. în toamna anului 19 imperiul se cutremura din temelii, popoarele ce-l alcătuiau pretinde autodeterminarea. împăratul Carol I, în 3 octombrie, recurge la o ultimă încercare de a salva monarhia aflată în plină dezagregare lansr manifestul “Către popoarele mele credincioase”, prin care propui federalizarea imperiului. Drept răspuns, deputatul român Alexandru Vaida Voievod în Parlamentul ungar a citit Declaraţia de independenţă a populaţiei româneşti din Transilvania.

Treptat, puterea a fost preluată de Consiliile româneşti denumite şi Sfaturi, care au dispus de sprijinul militar al populaţiei româneşti prin intermediul gărzilor româneşti. Ele au fost realizate împotriva oricăror provocări ale forţelor autorităţilor maghiare. La 30 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român Central ce şi-a luat denumirea de Marele Sfat Naţional al Naţiunii Române din Transilvania şi Ungaria. După câteva zile acesta a anunţat guvernul de la Budapesta că a preluat puterea în Transilvania.

Dar unii mari proprietari au căutat să folosească orice mijloace, chiar şi armata adusă de la Budapesta, pentru a păstra averea obţinută prin abuz şi prin exploatarea ţărănimii române, aşa cum s-a întâmplat la Beliş în noiembrie 1918. Marele magnat Ioan Urmanczy, ce poseda 28.000 iugăre de teren a cerut şi obţinut de la Budapesta un detaşament constituit din 65 militari, dotaţi cu puşti şi 6 mitraliere, sub conducerea căpitanului Ditrich Antal. Acest “detaşament al ruşinii” ajuns în zona carierei Morlaca şi-a încercat armamentul răpunând pe Iacob Lucaciu, Maria Boca şi Maria Forţ4), oameni paşnici, neavând altă “vină” decât aceea de a se fi aflat la muncile de pe câmp, în bătaia puştilor. Masacrul a continuat pe Dealul Coca, la Beliş, Mărişel, Rişca, Mănăstireni, Giurcuţa şi Văleni, luând viaţa la 45 de români. în memoria lor, pe locul unde au fost adunaţi şi arşi, s-a ridicat în 1923 o troiţă cu următoarea inscripţie :”/« acest loc, la 8 noiembrie 1918 au fost arşi pe rug din porunca şi ura duşmanilor neamului nostru 45 de români, ca din cenuşa lor să se plămădească România tuturor românilor”, fiind nominalizaţi, printre ei şi cei trei morlăcani. Numele lor este redat şi în frumosul monument ridicat în centrul Belişulului Nou, în anul 199 659), pe care sunt gravate cuvintele: ’’Tragedia de la Beliş va trebui să rămână totdeauna în amintirea poporului român ca un memento al timpurilor care au trecut şi care nu se mai pot înapoia niciodată ” (6).

De altfel, la tratativele de la Arad din 13-15 noiembrie 1918 dintre reprezentanţii guvernului Tisza şi cei ai Consiliului Naţional Român Central, delegaţia română a prezentat şi masacrul de la Beliş pentru a demonstra că nu mai există nici o cale care să împiedece independenţa naţiunii române şi unirea cu patria mamă. în acest scop s-au luat toate măsurile pentru crearea consiliilor româneşti, a gărzilor naţionale şi convocarea adunărilor care să desemneze delegaţii la Adunarea Naţională.

La Cluj, inimosul avocat, apărătorul memorandiştilor, dar şi al moţilor în procesele de reintrare în posesia pământurilor, Amos Frâncu, încă în 28 octombrie a alcătuit şi adresat manifestul “Moţilor, fraţilor”, prin care îi anunţa că naţiunea română nu-1 mai recunoaşte pe Carol ca împărat şi cheamă moţii la arme pentru unirea tuturor românilor, dar şi“la arme”. Manifestul spunea printre altele ”Fraţilor! Adunaţi-vă la Cluj, Alba Iulia, Zlatna, Gilău, Huedin…Desfaceţi steagul românesc… ”1). în localul băncii “Economul” din Cluj s-a înfiinţat Consiliul Naţional şi Garda Naţională, în 2 noiembrie a fost lansat un Apel prin care sunt chemaţi toţi românii “să dea concurs pentru ca tânăra şi frumoasa naţiune română să se poată prezenta lumii în deplina ei curăţenie, nepătată, în întreaga ei splendoare”.

Din Senatul ales acolo, alcătuit din 50 de civili şi 50 de militari s-a alcătuit Comitetul Executiv, avându-l ca preşedinte pe Amos Frâncu iar vicepreşedinţi pe Emil Flaţieganu şi Protopopul Ioan Pop din Morlaca. Acest organism printr-un manifest, a adus la cunoştinţa lumii că naţiunea română “credincioasă principiilor naţionale şi democratice… a hotărât să-şi croiască singură soarta”. Manifestul-Proclamaţie cerea tuturor românilor să îndeplinească hotărârile Consiliului Naţional Român ca reprezentant al naţiunii şi îndemna locuitori la linişte şi pace, respectarea avutului şi vieţii, frăţie cu toate neamurile din Ardeal aşteptând ca Adunarea Naţională ce se va organiza să desăvârşească unitatea naţională (9).

Pe baza hotărârilor Consiliului Naţional Român s-au constituit consiliile locale şi gărzile naţionale locale în localităţile locuite de români. La Morlaca, pe lângă Ioan Pop care avea atribuţii multe la nivel central, un rol important l-au avut învăţătorul Traian Şuteu, dr. Andrei Pop, ţăranii fruntaşi Ioan Stana şi Ioan Negru. Aceştia au constituit Consiliul naţional local şi garda locală. Adunarea de constituire s-a încheiat cu depunerea următorului jurământ : “Noi, n.n., jurăm într-un Dumnezeu că în aceste zile grele de acum, vom apăra cu toată credinţa bunul comun, precum viaţa, averea oricărui om, fără deosebire de ce limbă se ţine şi voim să trăim în pace şi bună credinţă unul cu altul, român, maghiar, sas şi orice altă naţiune şi vom asculta de Consiliul Naţional Român. Aşa să ne ajute Dumnezeu ”. întrucât populaţia satului era românească, aceste organisme aveau menirea de a veghea la eventualele intervenţii inamice din afară .

După câteva zile, în 16 noiembrie locul Senatului Naţional Român din Ardeal a fost luat de către Consiliul Naţional Român din Cluj în care intra şi dr. Vasile Paşca din Huedin şi Virgil Pop din Morlaca, ce făcea parte din biroul de presă. Cu toţii au depus eforturi deosebite pentru organizarea alegerilor de delegaţi pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. La această grandioasă adunare, printre cei 1228 delegaţi împuterniciţi în numele celor ce i-au trimis să voteze unirea cu patria mamă, figurează protopopul Ioan Pop, dr. Andrei Pop, învăţătorul Traian Şuteu, toţi din Morlaca10′, alături de preoţii Aurel Munteanu, Demetriu Păltineanu, Ioan Irimieş, înv. Graţian Capotă, Iosif Costea, dr. Simion Pop şi alţii din localităţile învecinate (11).

Textul convocării adunării de la Alba Iulia spunea: “Suntem convinşi că afară de cei care vor reprezenta toate păturile sociale ale naţiunii… se va prezenta însuşi poporul românesc în număr vrednic de cauza mare şi sfântă… ” (12). Şi într-adevăr au sosit la acea grandioasă manifestate peste 100000 de români dornici să audă cu urechile lor şi să vadă cu ochii lor tot ceea ce se putea imagina în folosul naţiunii române. Din Morlaca a mai participat un grup de ţărani în frunte cu vrednicul român Ioan Negru îmbrăcat în straie de sărbătoare şi încins cu tricolorul ţesut special pentru această ocazie şi păstrat cu sfinţenie de nepotul său, Gheorghe Hanga (13).

Participanţii la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, la întoarcerea acasă, zile şi săptămâni la rând au relatat priveliştea, fiorul de bucurie ce i-a cuprins când au auzit hotărârea de unire cu românii din celelalte provincii româneşti. Acolo din mii de piepturi se auzeau: Vivat, Trăiască România unită A fost sufletul românesc scos din cătuşe la viaţă, a fost manifestarea cea mai sublimă şi mai naturală a sentimentelor care de veacuri stăteau înăbuşite în suflete. Asemenea sentimente au trăit şi morlăcanii aici acasă atunci când le relatau cele simţite de participanţii la adunare. Atunci Măgura Morlăcii şi-ntregi Apusenii se reataşau coloanei vertebrale de granit a României întregite.

Note :

1. A. Cozma, E. Glodariu, M. Jude, Clujenii și Marea Unire. pag. 22

2. I. Clopoţel. Revoluţia din 1918 si Unirea, pag. 18

3. M. Păcurariu, Politica statului maghiar fată de biserica românească din Transilvania în perioada dualismului 1867-1918 . Ed. Inst. Biblic, Sibiu, 1986, pag. 272

4. A. Gociman. Măcelul de la Beliș , Ed. Universul, Bucureşti, 1934, pag. 64

5. Monumentul a fost ridicat prin grija Inspectoratului de Poliţie Cluj, Jandarmeriei şi Pompierilor

6. Vezi fotografia anexată

7. E. Dandea, Mişcarea studenţească din anul 1918, în Almanahul Societăţii Academice P. Maior, pag. 89

8. Publicaţia “Românul”, VII, 1918

9. Mai dezvoltat, Şt. Pascu. Făurirea statului unitar român 1918 Ed. Academiei, 1982 , pag.99

10. Vezi copia Credenţionalelor

11. Voi. Marea Unire, Ed. Cugetarea, 1943, pag 50

12. Voi. Marea Unire, cucuprinde toate persoanele participante cu drept de vot

13. Vezi fotografia ce-l înfăţişează pe Gh. Hanga în costum naţional încins cu acel tricolor, ce-l păstrează cu mândrie

Motto: Aici ne ştim şi-aici am fost Şi-aici ne-avem întregul rost.

 Cu toate că viaţa economică a satului, ca şi a întregii ţări, a trecut prin greutăţile provocate de marea conflagraţie mondială, cu întregul său cortegiu de nenorociri (părinţi, fraţi sau fii rămaşi pe câmpurile de luptă, invalizi, văduve şi orfani, inventarul agricol descompletat, vitele de tracţiune mai mult decât înjumătăţite), redresarea s-a produs în scurtă vreme, ca apoi să se înregistreze un potenţial economic sporit şi condiţii mult mai bune pentru progres.
Dar până la consemnarea progresului evident, morlăcanii au trebuit să opună rezistenţă celor ce vroiau să reaşeze vechea stăpânire, deoarece guvernul ungar condus de Karoly sfidând voinţa românilor exprimată la Alba Iulia a refuzat să-şi retragă trupele din apropierea Morlăcii, mai precis de pe linia Poieni-Ciucea-Crasna, de unde săvârşeau incursiuni, jafuri şi omoruri. Ei urmăreau să vâneze participanţii la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, membrii gărzilor naţionale, învăţătorii şi preoţii. Dintr-un raport alcătuit în 14 februarie 1919 aflăm că în 5 februarie “au prins mai mulţi oameni din Şebişu Mare (Valea Drăganului), i-au dezbrăcat şi bătut la sănge aşa cum s-a întâmplat cu Nuţu Giurgiu, Petru Stanciu, Petru Giurgiuman. în Bologa au fost omorâţi 16 români, 14 au fost bătuţi, 15 familii au fost jefuite (2).
Primele victime din această zonă au fost doi morlăcani prinşi în 2 ianuarie 1919 în Huedin, Ioan Lucaciu “a Diacului” şi Ioan Cobârzan, un tânăr abia scăpat de armată. Documentul este cutremurător, relatându-ne că “unul din ei a fost aruncat în focul locomotivei deşi era pe jumătate viu” (3). Alţi săteni au fost bătuţi şi chinuiţi, unii rămânând cu sechele pentru toată viaţa: Teodor Andro bătut până la desfigurare, Anuţa Deac rămânând fără vedere.
Asemenea atrocităţi i-au determinat pe fruntaşii români din zonă (Ioan Pop, Aurel Munteanu şi alţii) să intervină pe lângă conducerea armatei române ca să grăbească înaintarea, să-i alunge pe cotropitori până dincolo de Oradea. Abia în martie 1919 morlăcanii s-au mai liniştit şi au trecut la primele munci agricole de primăvară, dar fiindcă cele mai multe mijloace de tracţiune le-au fost luate în anii războiului, s-au asociat, cu câte o vacă, o bivoliţă, un cal, ca să lucreze pământul.
Din punct de vedere politico-administrativ au avut loc mari schimbări. Imediat după 1 decembrie 1918 Transilvania era condusă de un Consiliu Dirigent, cu atribuţii până la unirea deplină. Acesta a dat Decretul nr. 1 prin care declara limba română ca limbă oficială în actele publice, introducerea serviciilor româneşti în administraţie, schimbarea denumirii de comitate cu cea de judeţe, reorganizarea administraţiei comunale prin introducerea sistemului votului universal.
Drept urmare şi în Morlaca au avut loc schimbări: s-a revenit la denumirea românească de Morlaca şi nu Marothlaka, a toponimiei româneşti (ex. Lunca şi nu Lunka, Zapodie nu Zapogya, Muncel nu Muntsel, Runcu nu Runknoi, Crâng nu Kring, etc). Din 18 februarie 1919 limba română a fost declarată limbă oficială în actele de la Primărie şi Notariat. Localitatea avea rangul de comună, aparţinea Plasei Huedin şi facea parte din judeţul Cojocna până la aplicarea reformei de organizare unitară când a intrat în judeţul Cluj. Comuna avea notariat condus de Vaier Plotuna (4).
Şi la Morlaca s-a aplicat reforma agrară, mai mulţi ţărani nevoiaşi printre care, Vasile Costea, Nichita Costea, Gavril Costea, Gavril Boca, Savin Costea au fost împroprietăriţi cu pământ luat de la familia nobiliară Banffy.
Anii perioadei interbelice au fost ani de progres. Cei 1605 locuitori ai comunei consemnaţi în recensământul din 1930, în marea lor majoritate erau lucrători agricoli, cultivatori de cereale, chiar dacă în anumiţi ani, îngheţul ori bruma le afecta culturile, dar şi foarte buni crescători de animale. Câţiva bărbaţi s-au ocupat cu extragerea şi fasonarea pietrei din cariera deschisă cu mulţi ani înainte. Aceştia lucrau şi mai mult deoarece după truda depusă în carieră mergeau acasă şi contribuiau la întreţinerea gospodăriei.
Mai multe familii au ajuns să fie considerate “familii de vază” ale comunei; Boca, Tulbure, Pop, Runcu, Hanga, Negru, alături de cele ale preoţilor Pop. Câţiva ţărani înstăriţi şi cu mintea mai luminată s-au gândit să-şi “facă copiii domni” şi i-au purtat la “şcoli mai înalte”, aşa cum a fost cazul familiilor Runcu, Zbuce, Pop, Lucaciu, Cortea, Andro şi altele, Morlaca bucurându-se până la instalarea regimului comunist de un număr însemnat de intelectuali şcolarizaţi în anii interbelici.
în fruntea comunei au ajuns primari câţiva ţărani de vază: Irimie Benţe, Gligor Hanga, Ioan Negru, care s-au luptat pentru progresul comunei.
în sat exista şi activitate culturală, se ţineau conferinţe şi dezbateri pe diferite teme. Fruntaşii satului participau la activităţile ASTREI, în 1924 având loc chiar o adunare generală a societăţii la Morlaca, la care a participat şi profesorul universitar Iuliu Haţieganu. Morlăcanii în frumoasele lor costume populare au participat şi la “Şoimiadele” organizate în deceniul al patrulea al secolului trecut .
Dar mersul ascendent al comunei a fost curmat şi îndreptat într-o direcţie contrară intereselor noastre naţionale, în anul 1940. încă în anii anteriori s-a ivit un pericol, politica revizionistă a Ungariei, care a desfăşurat o propagandă deosebit de susţinută pentru a obţine pe orice cale Transilvania. Publicistul american Milton Lehrer nota că Ungaria “a organizat prin intensitate, temperament şi proporţii una din cele mai formidabile campanii ce a cunoscut vreodată istoria (5).
Hitler, în 15 iulie 1940 printr-o scrisoare ultimativă, îi cerea regelui Carol II să se încadreze în politica Reichului şi să consimtă la cedări teritoriale faţă de vecinii săi, precizând că “o revizuire a devenit inevitabilă”, ameninţând că “mai devreme ori mai târziu şi probabil într- un timp foarte scurt rezultatul ar fi chiar distrugerea Romăniei,,6 în acel an de tristă amintire România era ameninţată din trei direcţii, din est de către U.R.S.S., din vest de Ungaria iar din sud de Bulgaria. în urma unor presiuni dure, guvernul României a acceptat să poarte trativele de la Turnu Severin cu Ungaria şi la Craiova cu Bulgaria, fără a se ajunge atunci la cedări, dar nu pentru multă vreme.
Nenorocirea s-a produs. în data de 30 iunie 1940, U.R.S.S. a invadat teritoriul din răsărit ajungând până la Prut, la 30 august Germania şi Italia prin diktatul de la Viena obligau România să cedeze Ungariei nord-vestul Transilvaniei, iar apoi să dea Bulgariei Cadrilaterul dobrogean. Acestea sunt împrejurările în care, în septembrie 1940, paşnicii morlăcani se vor pomeni într-o altă ţară, cu altă limbă oficială şi cu un regim dur, regimul horthyst. Vecini şi rude apropiate din Morlaca şi Săcuieu s-au pomenit în ţări diferite, cu limbi oficiale diferite .
La sud de Morlaca, pe sub Dealul Horaiţa a fost creată o graniţă care a durut, deoarece la nord de aceasta, satele Poieni, Hodişu, Morlaca, oraşul Huedin, au fost ocupate de trupele horthyste în zilele de 8-9 septembrie 1940 instalând urgent organe administrative ungureşti. Atunci, o dată cu baionetele, se aduceau şi legile militare de ocupaţie, aţâţarea şovină dezlănţuind teroarea. Trupele de ocupaţie împreună cu organizaţiile paramilitare care le însoţeau, cum erau “Rongios Garda” (Garda zdrenţăroşilor,), ”Tuzharcosok” (Luptătorii din liniile de foc) au săvârşit crime, devastări, violuri şi sute de maltratări, determinându-i pe mulţi români să se refugieze dincolo de graniţa impusă.. Ocupanţii s-au purtat atât de josnic încât şi publicistul maghiar Szenczei Laszlo scria: “Soldăţimea pătrunsă până în măduva oaselor de teoriile fasciste, o dată ajunsă în Transilvania, a săvârşit atrocităţi odioase faţă de locuitorii majoritari ai satelor româneşti (7).
La Morlaca, Poieni şi Valea Drăganului ca şi în alte sute de localităţi, tineri şi vârstnici, bărbaţi şi femei, au simţit noua stăpânire. Carierele, fabricile de cherestea, pădurile, au fost preluate de cotropitori. Printr-o ordonanţă s-a introdus obligativitatea predării unui număr de animale, din ianuarie 1942 s-a introdus raţionalizarea fainii, orezului, conservelor, zahărului, săpunului, încălţămintei. în anul 1943 impozitul pe pământ şi case a crescut cu 100 %. La toate acestea se adăugau abuzurile la rechiziţionare. De exemplu morlăcanii trebuiau să predea fânul la preţul de 5 pengo, iar achizitorii li-1 revindeau cu 13 pengo .
Ilustrative sunt informaţiile pe care ni le oferă un Raport^ alcătuit de preotul Victor Pop, chiar dacă acesta ne mărturiseşte că “a fost scris la iuţeală’’’’ şi că nu aminteşte iitoate câte s-au petrecut”. Păstorind credincioşii din Morlaca şi Tranişu în anii ocupaţiei horthyste, a trecut prin mari şi primejdioase încercări, fiind ameninţat cu moartea de mai multe ori. El ne prezinţă necazurile prin care au trecut bisericile, şcolile, dascălii, preoţii şi sătenii, zbuciumul lor sufletesc, dar şi speranţa alungării ocupanţilor, revenirea la viaţa normală de dinainte. “încă în toamna anului 1940 – ne spune Victor Pop – au fost alungaţi funcţionarii notariatului pentru că erau românf,9). Notarul Vaier Plotuna a fost înlăturat “deşi era diplomat’’, la fel şi ceialalţi funcţionari, fiind încadraţi Gali Ianos, Balogh Zoltan, Balint Andras, Deszi Ianos, Hegedus Istvan, deşi comuna era compact românească. Populaţia a fost obligată să dea cereale, vite, fân, bani, lemne de foc. Cei ce se plângeau că nu pot erau ameninţaţi cu trimiterea în lagărele de la Losonc şi Pispokladany sau “că-i pun peste hotar”.Mereu se auzea expresia “săpleci în Olahorszag”(10) .
în februarie 1941 autorităţile ungureşti au trecut la revizuirea reformei agrare din 1921 (11) afirmându-se cu cinism că “trebuie reabilitate acele clase sociale care au format coloana vertebrală a naţiunii (maghiare n.n.), trebuie reabilitată şi făcută viabilă clasa de proprietari maghiari…”(12).
Au fost cazuri în care unii foşti proprietari, cu de la ei putere, au venit şi luat cu forţa pământul. Astfel s-a ajuns ca ţăranii împroprietăriţi Savin Costea, Gavril Boca, Nichita Costea, Vasile Costea să-şi piardă parcelele primite prin reforma agrară, motivându-li-se că “nu figurează în cartea funciară” (13) . Altă măsură samavolnică a fost aceea că ţăranii care aveau sub trei iugăre “erau obligaţi să se angajeze servitori la ungurii din Huedin sau din alte locuri ”(14).
Printre alte poveri la care erau obligaţi locuitorii amintim şi munca la pădure, tăiatul şi fasonatul lemnelor, apoi cărăuşia. Anual trebuiau să taie câte două parchete de lemne, să le pregătească, să le transporte şi să le încarce în vagoane. în anul 1943 când satul a fost lipsit de bărbaţi deoarece au fost duşi pe front, comunitatea a fost amendată cu suma de 3000 de coroane. Numai într-un singur an ( 1943) trebuiau să dea 240 vite .
Peste asemenea obligaţii mai erau controalele prin case, confiscările de animale, haine şi alte bunuri. Lui Ioan Negru i-au luat carul cu boi cu tot, preotului Victor Pop i-au ridicat căruţa şi caii.
Necazuri multe a avut şi şcoala. Din “patru puteri didactice” trei au fost schimbate cu unguri ( din care doi erau necalificaţi şi abia puteau citi), cel de al patrulea, Teodor Ungureanu, a fost menţinut deoarece era căsătorit cu unguroaica Farkas Ilona zisă Baba (= Păpuşa). Director al şcolii a fost instalat Jeno venit de la Budapesta. Predarea disciplinelor de învăţământ se realiza în limba maghiară. Zilnic “toţi elevii trebuiau să cânte cântece soldăţeşti şi patriotice ungureşti”.
Şi slujbele la biserică au avut de suferit fiind conturbate în fel şi chip. La câteva zile de la instalarea administraţiei horthyste preotul a primit ordin să scoată toate ştergarele, ţesăturile şi obiectele care au culorile tricolorului românesc. Pentru că în vinerea mare credincioşii au îndrăznit să înconjoare biserica, preotul a fost amendat cu 200 de pengo. De multe ori notarul, subnotarul, funcţionarii şi învăţătorii duceau elevii la biserică şi-i obligau ca în timpul slujbei să cânte “Isten aldt meg a magyart” (Dumnezeu să-i ocrotească pe unguri), ca să le facă necaz românilor. De Rusaliile anului 1944, militari din pichetul de grăniceri unguresc au dus şi instalat puştile mitraliere sub geamurile altarului şi au făcut exerciţii de tragere ca să conturbe slujba. De multe ori grănicerii unguri, în zilele de sărbătoare, “intrau în biserică, în tinda femeilor, cântau cântece ungureşti şi le ridicau rochiile ca să-şi bată joc de ele ”(15).
Ca să schimbe compoziţia etnică pur românească a satului, autorităţile şi-au propus să construiască 17 case pentru colonişti unguri, obligându-i pe săteni să participe la lucru. Crezându-se stăpâni pe veci, ocupanţii l-au determinat pe subnotarul Komma Gyula să strige în centrul satului că “după război el o să împuşte în mijlocul satului pe preot şi jumătate din populaţie
Sătenii suportau greu umilinţele. Pentru orice cuvânt sau gest erau bătuţi, consideraţi “antipatrioţi” şi trimişi peste graniţă. încă în 1941 un raport al jandarmeriei scria că “locuitorii din Morlaca au o atitudine foarte pasivă faţă de orice dispoziţie, comportarea lor este insidioasă, iar apropierea graniţei şi probabil diferite mesaje le aţâţă mereu fantezia. Refuză hotărât să plătească dările de voie bună şi orice încercare de până acum în acest sens s-a dovedit zadarnică”161. Stăpânii împilatori pedepseau cu nemiluita, 27 morlăcani au fost bătuţi şi batjocoriţi, iar 7 au fost ucişi în bătaie: cantorul Ioan Crişan, Ioan Pui, Ştefan Hanga, Gheorghe Hanga şi alţii al căror nume nu l-am aflat cu exactitate. Pe Emil Tulbure servitorul preotului l-au bătut şi ameninţat “că-i bate cuie în talpă dacă-l mai serveşte pe preot”. Săteanul Gligor Costea a fost maltratat iar când şi-a revenit a fost trimis în lagărul de la Losonc unde a fost ţinut doi ani. Ioan Hanga a Borii după ce l-au chinuit l-au dus într-un loc necunoscut, de unde nu s-a mai întors, ceea ce înseamnă că a fost omorât. Săteanul Gavril Negru a fost dus cu forţa până în vârful Runcului unde a fost batjocorit Preotul Victor Pop a crezut că i-a sosit sfârşitul atunci când a fost luat de acasă, maltratat şi dus între baionete până la pichetul din Aluniş, ameninţat mereu de către grănicerul Deneş că la prima oprire îl împuşcă. Dar a scăpat şi la un moment dat a reuşit să-şi ducă soţia şi copiii la Săcuieu, însă el afirma că nu poate pleca şi să-şi lase credincioşii “fie ce a fi”.
Alţi morlăcani, ca să scape de calvar, cu riscuri foarte mari, treceau graniţa plecând peste Muncei, ori pe la Pietroc, şi ştiind că pichetul unguresc de graniţă era postat la Hagău, în partea dreaptă a vârfului, parcurgeau ultima porţiune târâş “prin vama cucului”, numai cu hainele de pe ei. Lăsau acasă bruma de agoniseală, dar şi copii, femei, părinţi şi fraţi, însă nu se îndepărtau prea mult de graniţă pentru a prinde veşti de la cei dragi, lăsaţi acasă. Dorul de casă îi chinuia. Careva a conceput “Cântecul refugiatului” ce s-a răspândit fulgerător printre cei plecaţi deoarece exprima starea sufletească, iar după reîntoarcerea din refugiu îl mai cântau şi-i învăţau şi pe cei ce au rămas în sat. Şi azi îl ştiu cânta fiii celor refugiaţi: :
“Munte, munte, brad frumos Ia apleacă-ţi vârfu-n jos
Să mă sui în vârful tău
Să mă uit în satul meu,
Să mă sui pe creanga ta
Şi să-mi văd căsuţa mea.
Săracu Ardealul nost
Cum a fi, cum o mai fost,
Cu fete şi cu ficiori
Şi cu joc în sărbători… ” .
Alţii fredonau cântecul “Săracii refugiaţi”, plin de ofuri, dar şi de speranţele revenirii la vetrele lor:
“ Săracii refugiaţi
Pă unde-s ei aşezaţi
Pe Hagău şi-n Răchiţele
Cu amar şi plini de jele,
Tăt în vârful muntelui
Şi-n bătaia vântului,
în Turda şi în Feleac
Dar nu-s aşezaţi pe veac,
în Banat şi pe câmpie
Da trag nădejde să revie (18).
Mulţi refugiaţi nu s-au mulţumit doar să-şi cânte necazurile ci au decis să ajute la eliberarea Morlăcii de sub ocupaţia horthystă înrolându-se voluntari în formaţiunile Batalionului fix “Someş”, mai ales în compania lui Gheorghe Homescu, în plutonul sergentului Teodor Merca şi în cel al sergentului Alexandru Tămaş.
Voluntarii, ca să-şi câştige existenţa dincolo de graniţă, lucrau la pădure şi la orice alte munci iar duminica şi-n celelalte sărbători participau la exerciţii de deplasare pe teren ca să poată descoperi eventualele infiltrări ale inamicului, stabileau căile de înaintare pentru eliberarea satelor ocupate, se instruiau în mânuirea puştii, în orientarea pe teren şi făceau exerciţii fizice. Ei erau convinşi că s-a impus o graniţă care provoacă dureri, că s-au produs numeroase drame greu de imaginat. Uneori îşi aduceau aminte de străbunii lor care au fost alături de Avram Iancu pentru a păstra glia străbună şi cântau “Marşul lui Iancu”, “Deşteaptă-te române Pui de lei”.” ori “ Suie-te române-n deal”.
Toţi cei înrolaţi au depus următorul jurământ: ”Eu… jur credinţă Naţiunii, Regelui şi Statului român. Jur credinţă şi supunere Constituţiei statului. Jur să păstrez ordinea şi secretul ce mi se încredinţează. Jur să execut fără şovăire ordinele. Jur să lupt până la moarte pentru drepturile Ţării Româneşti. Jur să fiu cinstit. Aşa să-mi ajute Dumnezeu (19).
Dacă înainte de 23 august 1944 au avut loc ciocniri izolate de-a lungul graniţei, după anunţul de la orele 10 seara ce transmitea Proclamaţia de război a regelui, adică ruperea legăturilor cu armata germană şi intrarea
României în coaliţia antifascistă, lucrurile s-au complicat. Imediat, colonelul Bocea Ambrozie comandantul Batalionului Fix Regional “Someş”, a dat Ordinul de operaţie nr. 1 prin care cerea comandanţilor de companii şi de plutoane să ia legătura cu pichetele de grăniceri “pentru a bara prin puncte de sprijin toate drumurile de acces de la frontieră în interior (…) orice încercare de trecere a frontierei, se va respinge inamicul în mod energic prin foc… Elementele inamice în fracţiuni mici se vor lăsa să intre şi apoi vor fi capturate…””0). Prin acest ordin se precizează şi dispunerea forţelor, stabilindu-se sarcinile Companiei a 3-a, din care făceau parte şi voluntarii morlăcani, “de a interzice pătrunderea pe şoseaua Huedin-Călata-Horlacea-Văleni, ori pe Valea Henţului, având un punct de sprijin la Săcuieu… ”(21) .
Imediat plutoanele au trecut la recunoaşterea de aproape a situaţiei de la graniţă şi ca să nu dea prea mult de bănuit, voluntarii s-au îmbrăcat civil, şi-au luat cu ei furci, greble, coase şi s-au deplasat pe linia de frontieră. Recunoaşterea a durat trei ore, în porţiunea Săcuieu – Lunca Vişagului fiind dirijată de către locotenentul Cazacu ce comanda plutonul de grăniceri din Săcuieu. A fost fixat un punct de sprijin la Săcuieu şi altul la Lunca Vişagului. La Săcuieu plutonul sergentului Teodor Merca a fost întărit cu pichetele 66, 67 şi 68 (27).
Comandantul companiei a 3-a Fixă Regională Călăţele a dat Ordinul operativ nr. 1 prin care Plutonul 2 Săcuieu, în colaborare cu cele trei grupe de la pichetele nr. 66, 67 şi 68, avea misiunea “să bareze şi să apere orice încercare a inamicului de pătrundere pe şoseaua Aluniş-Săcuieu, Valea Săcuieului spre Bologa şi Vişag, Traniş-Valea Drăganului” 23>. în zilele de 1-4 septembrie s-au purtat mai multe lupte, pe Măgura Vişagului, în Buteni, la cotele 707, 776, dealul Cripta dinspre Sâncraiu, iar în 5 septembrie la Călata. La data de 6 septembrie, voluntarii au opus o dârză rezistenţă la pichetul 67 de la Vişag, apoi lângă Săcuieu, unde a fost grav rănit soldatul loan Buş. Spre norocul plutoanelor de la Săcuieu şi Lunca Vişagului, noi valuri de refugiaţi s-au înrolat ca voluntari, sporindu-le efectivele.
La data de 7 septembrie “compania echipează 30 de voluntari români refugiaţi din Morlaca şi 4 din alte sate”. Aceştia au fost : Nicolae Galoş, Dumitru Merca, Gheorghe Merca, Ignat Vidrean, Todor Mureşan, Nicolae Anisia, Gligor Lucaci, loan Fărcaş, Ştefan Mureşan, loan Cobârzan, Samoil Boca, Danii Cubleşan, Traian Hanga, Gavril Crişan, Nechita Fărcaş, Petru Roşea, Gligor Cubleşan, Gheorghe Teuca, Gligor Tulbure, Dumitru Macavei, Mihai Lungu, Todor Mureşan, Gheorghe Fărcaş, Alexandru Puiu, loan Lucaci, loan Potra, Vaier Lucaci, Gheorghe Hanga, Gligor Bortoş, Aurel Boca, Axente Lucaci, Traian Andro, Nechita Popa, Traian Forţ şi Ioan Boca (24).
în ziua de 14 septembrie s-au mai înscris 15 voluntari : Ioan Cobârzan, Gligor Hanga, Silvestru Lungu, Isaila Deac, Dumitru Gabor, Ioan Sabău, Traian Cocoş, Ioan Merca, Gavril Roşea, Vaier Hanga, Gheorghe Fărcaş, Gligor Roşea, Dumitru Stanciu, Ioan Blogoş, Traian Zbucea, care au participat la luptele de la Săcuieu, Vişag, Lunca Vişagului, Bologa, Aluniş, Sâncraiu, Valea Drăganului şi mai ales pentru eliberarea satului Morlaca.
Cu asemenea efective de voluntari fugiţi de acasă de sub ocupaţia horthystă şi înrolaţi în formaţiunile Companiei a IlI-a , satul rămăsese doar cu femei, bătrâni şi copii, toţi legându-şi speranţele de eliberarea cât mai repede cu putinţă de ocupaţia străină. într-adevăr prin luptele eroice din 17-19 septembrie de la Vişag, vârful Caprei, Pipirigele, Măgura Vişagului, Lunca Vişagului, Traniş, apoi cele din 1-5 octombrie, 10 octombrie şi 11 octombrie de la Aluniş şi Poieni cotropitorii au fost alungaţi. Spre exemplu, la Poieni, în 13 octombrie, maghiarii au instalat pe dealurile din nord un batalion dotat cu toate armele automate, puşti, grenade, dar voluntarii români au reuşit să-i alunge şi au eliberat şi 200 de oameni sechestraţi şi puşi la diferite munci. în acea zi, pe la orele 14 a sosit prima coloană rusească ce i-a somat pe români să înceteze focul iar ei “au început spargerile locuinţelor, la fabrica de cherestea au intrat camioane ruseşti şi au dus tot ce au găsit: curele, unelte, maşini, mobier, etc ”(25).
După aceste evenimente ocupanţii horthysto-hitlerişti au fost îndepărtaţi de Morlaca, refugiaţii au revenit la casele lor, la familiile lor şi muncind din greu, ziua şi noaptea, au căutat să-şi refacă gospodăriile distruse ori jefuite. Toţi sătenii şi-au pus speranţele într-o perioadă mai bună neştiind că vor avea loc implantările de tip stalinist ce vor determina alt şir de necazuri. Dar, pentru moment au trăit bucuria eliberării de sub ocupaţia horthystă .
Note :
1. A. Munteanu “Raportul către Secţia Militară Secretă ” în A.Gociman Românii si revizionismul. Ed. Univers, 1934, pag. 282
2. Vezi N.Şteiu, Gh.Negru, Poieni Spaţiu, istorie si spiritualitate ,2004, pag. 46
3. A. Gociman, op. cit. pag. 275
4. Col. Administraţia românească în judeţul Cluj, Ed. Cartea Românească, 1937, pag. 57
5. M. Lehrer, Ardealul pământ românesc, 1944. pag. 225
6. Citat preluat din Revoluţia antifascistă în vartea de nord a Transilvaniei. Ed. Academiei, 1974, pag. 30
7. L. Szenczei, Chestiunea mashiaro-română , Ed. Cugetarea, 1946, pag. 16
8. V. Pop, Raport, ciornă păstrată la Protopopiatul Ortodox Român din Huedin
9. Idem
10. Adică în România
11. Reforma urmărea să anuleze împroprietărirea românilor cu pământurile luate de la grofii maghiari
12. L. Szecenczei, op. cit., pag 29
13. Potrivit Ordinului Cons. de Min. din 3 noi. 1940
14. Aşa cum şi-a notat preotul Victor Pop în Raportul său
15. Idem
16. Arhivele Naţionale, Clui-Napoca, Fond Pref. Jud. Cluj, pachet nr. 1242
17. Inf. GH. Hanga
18. Idem
19. Jurământul şi-l mai amintea A. Lucaciu din contigentul 1943
20. întreg ordinul în volumul Patria si ostenii. Ed. Dacia. 1998. pag. 175-176
21. Idem
22. Ibidem
23. Extras din Gh. Homescu, Jurnal de operaţiuni. Campania contra germano- maghiarilor şi eliberarea Ardealului de Nord, în Patria si ostenii, pag. 179
24. Tabelul a fost alcătuit de către Gh. Homescu comandatul Companiei Călăţele
25. Gh. Homescu, Jurnalul…. pag. 182