Au trecut anii peste Traniş şi peste trănişeni. Într-o zi de vară, încercând să dau de urma unor documente, i-am făcut o vizită doamnei Iulia Negru, soția fostului director. Mi-am adus aminte că în una din sălile de clasă de la Traniş, ca elev al acestei şcoli, am văzut atârnat pe perete un carton pe care erau scrişi o parte din foştii membri ai composesoratului din Traniş. Domnu Negru, plecat la cele veșnice, nu mă mai putea ajuta, ava că am apelat la fosta mea profesoară de română să caute în arhiva familiei un document care să mă ajute. La o cană de cafea pe terasă, ne-am pus amândoi să îndreptăm lumea asta nouă în care nu de mult am intrat şi, nereușind mare lucru, ne-am întors cu mult timp în urmă, unde lucrurile erau clare, consumate, pline de nostalgie.

Îți aduci aminte Ghiță de… Sigur că-mi aduceam aminte cum lucrasem la cărămidă la noul corp de şcoală, cum am urcat ţigla în pod la căminul cultural sau cum stăteam la coadă la ora 10, în pauza mare, să primesc o felie de pâine unsă cu marmeladă sau untură de bădia Coreniuc Alexandru sau de lelea Măriuță. Am privit peste vale spre şcoală. Teiul de lângă pivniță, unde fusese prima şcoală, foşnea trist şi îngândurat. Nimeni în curte, nimeni în sălile mari de clasă.

Îmi lipsesc copiii, mi-a spus doamna, nu ai mei, că ei vin când pot, îmi lipsesc copiii satului şi lipseşte şi satului tinerețea. Am trăit atâția ani în gălăgia lor şi acum școala e pustie. Uneori îi aud cum râd şi mă bucur, dar totul trece foarte repede. Am îmbătrânit cu dorul lor în suflet şi numai eu ştiu cât suflet şi sudoare am pus împreună cu Aurel, în această şcoală.

Documente care să mă ajute să aflu care trănișenii au fost în Composesorat nu am găsit, dar mi-a adus un dosar cu şină, scris de mână, cu stiloul. E lucrarea de gradul I a lui Aurel, mi-a spus doamna Iulia, a lucrat mulți ani la ea, poate găseşti aici ceea ce cauţi.

Am deschis dosarul la prima pagină, pe care scria: NEGRU I. AUREL- profesor II – MONOGRAFIA satului și a şcolii din Traniş. Aveam în fața ochilor 217 pagini scrise de mână de profesorul de istorie despre satul său. Satul în care a construit şcoală, internat pentru copiii de pe dealurile Tranişului și Luncii Vişagului, a construit cămin cultural și magazin, drumuri, pentru cei cărora le-a fost director, atât la școală cât şi în tumultoasa viață a satului. Pentru el, pentru ei, dar mai ales pentru noi cei mai tineri și pentru cei care vor urma, a scris şi monografia satului, să se ştie de când începe istoria acestor locuri.

N-a putut să publice lucrarea în timpul vieții. Sunt convins că i-ar fi plăcut să o vadă tipărită, să rămână după el şi acest ultim fapt. Pentru el, pentru trănişenii lui și ai mei, pentru toţi cei care vor să ştie istoria acestor locuri şi pentru a nu se şterge definitiv din memorie tot ce a fost viață aici, publicăm Monografia profesorului Aurel Negru.

Publicarea acestei cărţi o consider o datorie faţă de profesorul şi omul Aurel Negru şi față de trănişeni.

A ajuns la mine prin doamna Iulia, iar eu îmi îndeplinesc obligaţia de a o da mai departe cu respect şi plăcere.

Manuscrisul Monografiei Tranişului mi-a fost dat de doamna profesoară Iulia Negru, soţia lui Aurel Negru, convinsă fiind că voi găsi informaţii utile despre satul Traniş. Citindu-l, mi-am dat seama că ar fi o mare pierdere să nu fac cunoscute toate informaţiile pe care le-a adunat cu multă trudă de-a lungul anilor și, cerând acordul fiilor domnului Negru, Andrei şi Radu, am pregătit spre publicare manuscrisul.

Se cuvin câteva precizări. Manuscrisul a fost terminat în 1972, el constituind lucrarea de gradul I a profesorului de istorie Aurel Negru. Cine a trăit perioada comunistă, ştie că nu era lucrare în care să nu aduci laude Partidului Comunist Român şi conducătorilor săi, în special lui Nicolae Ceaușescu. Acest lucru fiind impus, nici Aurel Negru n-a putut face excepţie. La finalul unor capitole a adăugat „laudele obligatorii”. Iată un exemplu: capitolul Munții s-au mișcat, dar… nu pentru „căpitan”, se încheie așa:

Muntenii acestor plaiuri s-au încadrat în decursul vremurilor cu securea în mână în rândul celor de la Bobâlna, în atâtea mişcări din Munții Apuseni, alături de Horea, Cloşca şi Crişan, alături de eroul de la Vidra și-n vremea anilor 1918-1919, în cei ai anilor 1944-1945, au înfipt țapinele în masa celor care le furau truda, s-au bătut cu jandarmii, indiferent de stăpânirea maghiară sau română pe care o reprezentau, dar n-au acceptat tirania, au lovit cu cruzime în trădători, au detestat fascismul, au fost dușmani ai teroarei, n-au acceptat profitul și i-au urât pe profitori. Prin cinstea lor, rămân o chezășie a viitorului ce doresc să-l facă tot mai frumos prin munca lor, prin străduința lor de zi cu zi sub conducerea luminată a PCR.

În textul publicat am eliminat aceste cozi inutile.

Foarte multe dintre evenimente descrise în manuscris se referă la perioada de după 1945: construirea şcolii, a internatului, a căminului cultural, a magazinului s-au făcut în regimul comunist, cu acordul și contribuţia secretarilor de partid comunali, raionali sau judeţeni. Mulți sunt amintiţi cu numele şi funcţia pe care au avut-o şi sunt legaţi direct de un anume eveniment major sau de o lucrare importantă pentru sat. Am păstrat în textul tipărit aceste nume, convins fiind că, indiferent de regimul politic, lucrurile le fac oamenii, ei sunt determinanţi, nu funcţia politică.

Despre cei care s-au opus regimului comunist sau au sprijinit într-un fel sau altul aceste persoane, nu a amintit nimic. În 1972 nu putea să facă acest lucru, deși cunoștea foarte bine ce s-a întâmplat în Traniş cu „grupul/lotul Șușman”. Decât să-i înfiereze cu adâncă mânie proletară, a preferat să nu amintească nimic de acest eveniment major petrecut în Traniş. Mărturiile celor întemnițați sunt redate în volumul „Poieni, spaţiu, istorie şi spiritualitate”, scris de Nicolae Șteiu şi Gheorghe Negru.

Iniţial, am vrut să adaug mai multe capitole Monografiei lui Aurel Negru, pentru a o întregi cu lucrurile pe care nu le-a inclus, dar le cunoştea şi cu cele întâmplate după terminarea lucrării sale. Cred că cel mai bine e să ne rezumăm doar la lucrarea scrisă de Aurel Negru, urmând ca tot ce este de completat să o facem într-o altă lucrare.

În primăvara anului 2009 mă pomenesc acasă cu doi trănişeni: ultimul director al şcolii din Traniş, Costică Paşcalău, și cu Viorel Matiş a Sclebii, întrebându-mă dacă nu ştiu care este situaţia juridică a terenului de la şcoala din Traniş. Știam că tot terenul din zona şcolii a aparținut Făniucului (Ioan Negru – tatăl lui Aurel Negru), care a donat o parte din el pentru construirea primei şcoli, apoi a celei de-a doua, actuala şcoală. Le-am spus că, prin grija fostului director, Aurel Negru, şcoala şi terenul au fost înscrise într-o carte funciară, situația juridică fiind destul de clară.

Mi-au spus că îi interesează zona în care, pe vremea când funcționa internatul şcolii, era grădina de legume, pentru că ar vrea să construiască acolo o biserică. Argumentul lor era cât se poate de întemeiat. Mare parte din sat s-a mutat pe Vale. Merişorul, Vârtoapele, Mureştii, Avrămeştii erau foarte departe de biserica din deal, unii trebuind să coboare un deal și să urce altul pentru a ajunge la biserică, populaţiei îmbătrânite fiindu-i foarte greu să facă acest lucru, dar dacă se construiește o biserică în Vale, va fi mult mai ușor.

M-a surprins hotărârea şi entuziasmul lor. Vedeau deja o biserică de lemn crescută în grădina de zarzavat a şcolii, acoperită cu şindilă, din turnul căruia clopotul cel mare îi chema, sunând lin peste vale şi dealuri, la liturghie. Fără să vreau, mi-am adus minte că trănişenii au mai avut o tentativă de a-şi construi o biserică sus în deal, pe locul celei arse în 1848 de honvezi, au adunat piatra, dar biserica nu s-a mai construit. Atunci satul era în putere, cu case pline de oameni tineri, acum, îmbătrânit şi cu locuitori puţini, nu dădea speranțe prea mari că se pot înhăma la un efort considerabil pe care-l presupune construirea unei biserici, dar, uneori, e bine să nu ştii de la început ce te așteaptă.

Au format un comitet de iniţiativă, compus din: preotul Rus Narcis Paşcu, prof. Paşcalău Constantin, Matiș Viorel, Man Dorel, Avram Ștefan, Paşcalău Ioan, Tulbure Ștefan.

Primul lucru de care aveau nevoie era aprobarea forului bisericesc, apoi locul unde să se construiască biserica. Protopopul de la Huedin a fost de acord, cum de acord a fost și Înalt Preasfinţia Sa, Mitropolitul Andrei Andreiecuţ.

Obţinerea terenului a fost următorul pas important. Singurul loc disponibil era pe terenul şcolii, acolo unde a fost grădina de legume a internatului. Terenul era intabulat pe şcoala din Traniş, aflat în patrimoniul Consiliului local Poieni, care a fost de acord cu transmiterea terenului în folosinţa parohiei ortodoxe Traniș, pentru construirea bisericii.

Se închidea cercul pentru terenul Făniucului. Prima construcție a fost casa și joagărul, apoi școala veche, din care mai rămăsese pivniţa, în care bădia Coreniuc ţinea morcovii și varza murată, şcoala nouă, construită în mai multe etape, casele de pe luncă și acum, ca o încoronare şi sfinţire, biserica de lemn.

Dacă toate celelalte construcții, în afară de şcoli, le-a făcut directorul Negru, iar celelalte (casele din jur) cu aprobarea sa, biserica au făcut-o trănișenii lui. Cinste lor.

Gheorghe Negru

Pe șoseaua națională Cluj-Oradea, între localitățile Poieni și Ciucea, se deschide pe stânga un defileu prin care șerpuiește cu undele sale spumoase râul Drăgan. Bariera cantonului de cale ferată îți deschide dumul, trecătorule, ca să pătrunzi pintre niște case, care de care mai frumoase, ale muncitorilor forestieri și a băieșilor din satul Valea Drăganului.

După 150 de merti de la barieră, șoseaua traversează râul Crișul Repede, iar după 5,5 km un al doilea pod îți face cunoștință cu râul Dăgan. Pe dreapta se deschide complexul de cabane din Valea Drăganului, ca după parcurgerea a încă 2 km un alt pod se înșiră impunător pese unda învolburată a Drăganului. E ultimul pod, iar în fața trecătorului Tranișul își deschide brațele cu tradiționala urare de „bun ajuns” pe plaiuri trănișene.

Drumul pătrunde acum pintre case înșirate mai rar, iar la 8,8 km, la stânga, la confluența pârâului Valea Vișagului cu a râului Drăgan, anii nașterii au înscris două steluțe: magazinul universal și Casa de întâlnire și cultură a satului.

Mai amonte, după pătrunderea prin strâmtoarea Băiasa, la km 9,3, te întâlnești cu o construcție de școală pe care localnicii și-au împămâtenit-o sub denumirea de internat.

Ochiul călătorului, a celui ce nu cunoaște viața de la munte, se rezumă la acest sector, pe care îl socoate terenul de viitor al satului. Fără de dealuri, fără de oamenii acestor dealuri, toată așezarea de pe vale n-ar valora nimic. Viața este acolo sus pe culmi.

Pentru cel ce vrea să ne știe, e bine să cunoască faptul că Tranișul îl constituie plaiurile extinse care pot fi semănate și pășunate la altitudini ce variază între 665 m (la școală) și 1165 m (Vârful Fericele).

Tranișul este rezultatul muncii de veacuri a unor oameni cărora istoria le-a încredințat măreția dealurilor și a văilor care se întind între cumpăna apelor dintre râul Drăgan și cel al Văii Iadului spre vest, Măgura Bologii spe est, Măgura Vișagului spre sud și Valea Perșoaii spre nord. Aceste înălțimi de la hotarele Tranișului și-au avut rolul lor deosebit în stabilirea oamenilor. Din platourile pe care sunt grupate unsprezece așezări de case ca: Merișorul, așezat între Valea Fericele și Valea Onucai, Vârtoapele între Onucai și Valea Lungii, Dealul Mincii între Valea Vișagului, pârâul Fântânii și râul Drăgan, Avămești între Valea Perșoii și pârâul Budii, Broneștii în continuare până la pârâul lui Puriș, Volceștii și Ghiobeștii spre Măgura Bologii, Timăreștii pe șes, Dubușeștii pe valea lui Dubuș ce coboară spre Bologa, Borteștii între dealul Rujii și valea Vișagului, Căleanul, iar pe luncile de lângă râul Drăgan s-a dezvoltat un grup de case cunoscut sub denumirea de Vale.

Casele așezate destul de răsfirat, gospodăria găsindu-se în general în mijlocul întregii suprafețe de teren, datează din perioada în care opresiunea feudală l-a obligat pe munteanul obidit să se așeze într-o poieniță departe de domn și neștiut uneori nici chiar de către gornici.

Locuințele în trecut erau din lemn, acoperite cu șindrilă sau paie, aveau o singură cameră cu cuptor și în față cu tindă și târnaț. Azi se întâlnesc case construite din cărămidă sau piatră, acoperite cu țiglă sau tablă, având mai multe camere.

Măsurând de la est la vest, satul are lățimea de cca. 15 km, iar de la sud la nord cca. 7 km. În subsol predomină rocile eruptive; viitorul cu siguranță va valorifica un subsol mult mai bogat.

Dealurile în trecere spre munte sunt locuibile. Printre pădurile de fag amestecate cu brad, pătrund cărări spre plaiuri extinse, care pot fi semănate și pășunate la altitudini de peste 1000 m. În această regiune muntoasă, zona de platformă, cu văi adânci, influențează în mod deosebit vegetația și mai ales așezările și ocupația locuitorilor. Coastele piezișe ale acestor văi sunt împădurite, iar așezările sătenilor înconjoară aceste văi înguste și se urcă pe platforme mai netede, despădurite și însorite. Caracterul satului este cel de tip răsfirat, într-o zonă de fânețe, cu o puternică capacitate zootehnică.

În sat nu sunt unități de producție. Încadrarea în masă a bărbaților în munca stabilă a industriei forestiere a produs o mutație prin aceea că rolul de crescător de animale îi revine femeii, bărbații rămânând permanent încadrați în muncă. Tot mai mult, rolul de conducător economic al gospodăriei este preluat de către femeie, bărbații găsindu-se plecați de luni dimineața până sâmbătă seara sus, în exploatările forestiere.

Tranișul, prin existența sa geografică, economică și istorică, prin înscrierea sa în realitățile țării, cu oamenii săi harnici și cinstiți, cu inimi curate ca lacrima pârâului de munte dar tumultoși ca furtuna pe drumul istoriei, merită să fie cunoscut.

Vecinătatea Castrului roman Resculum¹ și a cetății medievale din Bologa a determinat existența unei așezări cu caracter de provizorat pe meleagurile Tranișului, paralel cu existența acestor cetăți de apărare.

Istoria a dovedit de atâtea ori că fratele cel mai bun a românului a fost codrul. Configurația terenului mă face să cred că locul cel mai prielnic de adăpostire a familiilor de atac și hărțuire a dușmanului, n-a putut fi un altul mai potrivit decât Tranișul. De aici, de pe Măgură și Runc, care în urmă cu o sută de ani erau împădurite, în mai puțin de o oră se putea acționa într-un atac în valea Crișului Repede, precum și replierea pe valea Lazului, a Perșoii, pe pârâul lui Dubuș sau direct prin pădure spre Măgura Bologii, era treabă ce putea fi ușor și sigur îndeplinită.

Arterele unor văi ca cele ale Drăganului, care străbate satul de la sud la nord, a văii Vișagului, a pâraielor Perșoaie, Budii, Pârâș, Onucaie, Cheșcheș, precum și existența în directă vecinătate a unor localități ca Bologa, așezare daco-romană, Morlaca, citată în 1493, Valea Drăganului 1403, Poieni 1500, Remeți 1406, mă duc cu gândul la existența unei așezări pastorale, cu caracter de provizorat de refugii, de refacere, de reorganizare pentru noi bătălii.

Existența acestor posibilități de adăpostire era cunoscută doar așezărilor învecinate, de aceea acestor locuri de ascunziș „nișe”, așezate „dincolo”, de la latinescul au făurit numele de „dincolo în ascunziș” sau trans-niș, care în decursul vremii a devenit Traniș.

Era normal ca aceste așezări să rămână așezări de provizorat, dominate de populația satelor înconjurătoare. Existența pădurilor pe tot cuprinsul viitorului sat n-a permis decât creșterea vitelor, cele necesare traiului fiind condiționate de schimbul de mărfuri sau prestări de servicii.

Coborârea hotarului Daciei romane peste culmile Munților Apuseni. Vest de Albrunus Maior în valea Crișului Repede, la castrul roman de la Bologa, situează întinderea geografică a Tranișului în perimetrul controlat de apărătorii castrului. „Mai bine pot fi precizate însă hotarele Daciei urmărind situarea pe teren a castrelor, care cu oarecare aproximație, dat fiind linia de graniță se afla totdeauna în fața lor la oarecare depărtare, delimitează de jur împrejur teritoriul provinciei.”²

Existența drumului Potaissa-Gilău-Bologa aducea obligatoriu necesitatea ca teritoriile limitrofe ale drumului să fie controlate de autoritățile romane. Siguranța circulației impunea ca și Tranișul, aflat la 3-5 km de drum, să fie cunoscut. Necesitatea de apărare imediată a castrului de la Bologa impunea, la fel, cunoașterea Tranișului, ce puțin până pe râul Drăgan, care putea fi o linie de apărare.

Este de o deosebită însemnătate „măsura pe care o ia în anul 180 e.n. guvernatorul Daciei C. Vettius Sabinianus Iulius Hospes de a crea la hotarul Daciei o țară a nimănui, largă de 7,5 km colonizarea pe solul roman a 12.000 de daci mărginași.”³ Reiese clar că, la hotarele imediate existau fie daci liberi, fie mai târziu barbari care constituiau o amenințare și un mijloc de a înlesni fuga din Dacia romană.

Retragerea pe „solul roman” a 12.000 de daci mărginași vine să sprijine existența de o parte și de alta a hotarului a unei populații care, fiind acceptată în interiorul imperiului, nu-i dușmană. În această țară a nimănui, care cuprinde și hotarul satului Traniș (probabil până la râul Drăgan) au loc cercetări ale posturilor de „jandarmerie rurală” (staționarii sau beneficiarii) organizați în partea nordică a hotarului pentru a preîntâmpina fuga din imperiu.

Acceptând că marea majoritate s-a retras din ordinul aparatului represiv roman, nu se poate crede că alte valuri de daci nu s-au apropiat din nou sau după 271 e.n., nu s-au reîntors din cei ce plecaseră. Dragostea pentru locul natal e o forță care nu poate fi înlocuită cu nimic în lume, mai ales că e vorba de cca 90 de ani (180-271).

Trecerea popoarelor barbare, cu tot suflul său de eliberare socială, a făcut ca populația daco-romană să se găsească într-o continuă pendulare, și de ce n-am putea accepta că poienile din Traniș au putut fi locuri de refugiu în caz de restriște sau terenuri de pășunat pe timp de vară. Acest teritoriu devine un al doilea ținut natal al celor ce în mod normal se așează în centre rurale, unde agricultura era capabilă să asigure o existență mai ușoară.

Rămâne deci în drumul lung al migrațiunilor o a doua patrie a populației ce și-a dus mai departe existența daco-romană și apoi română, ființăm fie prin răzleți, ce-și alegeau libertatea, fie prin păstori ai obștilor sătești, care, mai ales vara, cutreierau pe marginea râului și a pâraielor cu turmele de vite. Aceștia, cu siguranță erau din rândul băștinașilor.

Este cunoscut că-n vecinătatea noastră vestică, între Mureș și Crișuri, Gepizii și Avarii au poposit timp îndelungat înainte de a trece spre Transilvania, dar „zona compactă a descoperirilor avare nu trece spre răsărit dincolo de linia ce marchează teritoriul de tranziție între regiunile de șes și cele de deal. Este explicabil că păstorii avari, legați prin traiul lor de Câmpia Panonică, nu treceau în regiunea împădurită a dealurilor de pe versantul vestic al Munților Apuseni.”⁴

„Apariția voivodatului Transilvaniei de abia de la 1176 dovedește două lucruri: mai întâi că numai la această dată Transilvania fusese cucerită de regii arpadieini, iar în al doilea rând, că puterea centrală a fost nevoită să recunoască trăinicia vechilor instituții băștinașe.”⁵

Rezultă clar că pe aceste meleaguri, loc de întâlnire a voivodatelor lui Gelu cu cele ale lui Menumorut, rezistența a fost și mai mult posibilă, erau mai feriți, fiind dincoace de pătrunderea Meseș-Almaș, iar amonte de începutul Tranișului, Drăganul, pentru străini, se prezenta ca o vale închisă, fără acces.

Este semnificativ faptul că în sec. al XIV-lea, ca semn de prietenie, voievodul Transilvaniei Ladislau de Losoncz predă domnului muntean Mircea cel Bătrân cetatea Bologa. Dacă nu suntem amintiți în rândul celor ce erau înfeudați cetății, atestă și mai mult că acei ce trăiau pe aceste teritorii se aflau într-o stare de libertate, stăpâni ai sărăciei și a fericirii muntene.

Nu se cunoaște data până la care cetatea a rămas în posesia lui Mircea, însă în 1412 se vorbește în repetate rânduri de „Castrum regis Sebesvar”, de unde s-ar putea deduce că acesta a reintrat în stăpânirea efectivă a regelui.

Răscoala de la Bobâlna a cuprins în aria sa împrejurimile Huedinului și cu siguranță oamenii codrilor au înțeles și chemarea lui Gheorghe Doja sau ori de câte ori inimile nobile de răzvrătiți loveau în dușmani, ei coborau furtunos spre văi.

Existența vieții de păstor n-a favorizat stabilirea unor așezări durabile, dar fără îndoială prin ea, populația acestor meleaguri a dăinuit, fiind prezentă și activă atunci când furtunile s-au liniștit, în acțiunea de stabilizare, acțiune ce i-a atras pe locuitorii vremilor de restriște pe terenuri pe care oricum le putea da mai mult. Viața noastră se va lega de localitățile învecinate Bologa și Morlaca. Vom rămâne multă vreme a doua lor patrie, în care vitregia vremii va aduce prin sec. al XVII-lea răzvrătiții din Munții Apuseni, care vor îmbrățișa culmile Merișorului, ale Dealului Mincii, ale Vârtoapelor, ale Căleanului, ale Avrămeștilor și ale Dubușeștilor, ca pe propriul lor pământ în care setea lor de libertate va fi adăpată din izvorul singurătății, nu pentru prea mut timp însă, deoarece rând pe rând viața îi va duce iar spre obligații feudale „la slugi”.

Acești munți, leagăn al tinereții noastre, pentru străini păreau periculoși, erau puțin umblați, iar locuitorii apăsați de obligații sau nevoiași de produse alimentare, se răzbunau adesea împotriva celor avuți. Trecând pe aici Georg Raicherstorffer în 1528 descria această zonă cu „munți sălbatici și abrupți… unde românii locuind în locuri pustii își caută hrana zilnică din folosirea turmelor și prinderea peștilor”.¹

Cu toată sărăcia locurilor, dările pentru animale, precum și faptul că o bună parte din păduri aparțineau familiei Banffy, îngreuna și mai mult situația țărănimii. Și Banffy ca și alți nobili își extindeau mereu domeniile și căutau să obțină cereale marfă, produse animaliere și forestiere sporind zilele de robotă ale țăranilor iobagi. Gheorghe Martinuzzi, guvernatorul Transilvaniei, nota în 1551 „ținem pe țărani într-o apăsare așa de mare, încât că numai nu le răpim soțiile și copiii, încolo săvârșim tot felul de cruzimi”².

Proprietate a obștilor sătești, aceste păduri încap rând pe rând în mâna regilor și apoi sub formă de donații, feudalul Banffy Miclos, pentru serviciul făcut regelui Matei Corvin, la 16 decembrie 1467³ în lupta de la Baia, devine proprietarul acestor ținuturi care vor fi moștenite prin ereditate de către familia Banffy.

Preluare de către nobilii feudali a acestor terenuri duc pe de-o parte la valorificarea pădurilor, a pășunilor și a enclavelor – evidența proprietății începe să se clarifice și paralel, munteanul devine mai legat de domn. Dacă în 1893 suprafața totală a satului era de 2457 iugăre⁴, după numai 20 de ani, în 1913, se stabilește o suprafață de 4.737 iugăre⁵.

Aparatul represiv este de acum bine pus la punct. Țăranii sunt obligați a presta anual 612 zile cu brațele, 136 zile de cărăușie, în 1908 comuna ajungând a fi impusă la un impozit de 4731 coroane, revenind pe cap de locuitor cca 5 coroane, la care se mai adaugă impozitul suplimentar (în medie între anii 1899-1908) de 1107 coroane anual⁶.

Față de aceste impozite ce sunt strânse din punga munteanului din Traniș, în 1908 cheltuielile gospodărești ale comunei se rezumă numai la 3.283 coroane, din care:

Pentru administrație 1231 coroane,

Pentru probleme sanitare 262 coroane,

Pentru îmbunătățiri sociale 40 coroane,

Pentru transport 187 coroane,

Pentru învățământ și cultură 20 coroane,

Pentru altele 1543 coroane.⁷.

Adăugând abuzul autorităților comunale și feudale, așa cum relata baciul Negru Gheorghe care-și amintea că-n tinerețe a trebuit să poarte câte 3 zile pe săptămână pietre în poala cămășii pentru a construi drumul de la Aluniș spre Săcuieu, sau mobilizarea generală a sătenilor pentru a îndeplinii funcția de hăitaș la ieșirile la vânătoare a familiei Banffy, plutași cu sau fără salar pe râul Drăgan, rezultă că zilele săptămânii erau prea puține pentru „a sluji la domn”.

Creșterea impozitului se conjugă cu caracterul represiv al autorităților. Comparând grija pentru îvățământ și cultură concretizată în 20 coroane în anul 1908 cu legea Apponyi din 1907 care în paragraful 19 prevedea „în școlile cu limba de predare nemaghiară, indiferent dacă se bucură sau nu de ajutor din partea statului, limba maghiară trebuie predată în fiecare zi în așa fel încât elevii nemaghiari la terminarea clasei a IV-a să se poată exprima corect în scris și în vorbire în limba maghiară”⁸

Ne dăm seama de gradul de opresiune și totală indiferență față de viața materială și spirituală a poporului român din Transilvania.

Apreciind venitul total al comunei, în 1908, la 6620 coroane⁹, din care 4731 constituie impozitul anual, la care se adaugă impozitul suplimentar de 956 coroane, rezultă o viață economică de cca 1 coroană pe cap de locuitor. Ținând cont și de alte obligații ale țăranului ca: învoieli cu stăpânul feudal pentru pășunat, focărit, terenuri de fânaț, precum și birul dat preotului – o vică de grâu, 5 zile de clacă, un fuior de cânepă, numit „barba popii”, 10 fileri „groșița”, cât și 5 coroane și un car de lemne pentru fiecare copil ce urma școala, ca salar pentru învățător, putem aprecia condițiile grele în care oamenii acestor locuri și-au desfășurat firul vieții.

Luarea unor terenuri de la Banffy sau Gall în arendă, puneau la fel un jug destul de apăsător pe umerii săteanului. Este semnificativ cazul lui Negru Mihăilă care, pentru 10 iugăre închiriate de la Banffy în 1895, a plătit până în 1913 câte 70 de coroane pe an, la care s-a adăugat dobânda ori de câte ori nu-și plătea rata la timp, răscumpărarea terenului nefiind posibilă decât după 19 ani când, crescându-i copiii au muncit cu toții, fiind favorizați și de o devalorizare a monedei în preajma primului război mondial, au reușit să scape de bancă, de dobânzi, de boier, de pâine de mălai.

Cu toate măsurile luate aceste obligații au dăinuit multă vreme, întâlnind birul pentru preot și în 1946, cât și închirierea de terenuri până la reforma agrară din 1945. Aceste condiții, împletite cu obligațiile feudale, au constituit o vatră plină de spuză care s-a ridicat în vâlvătaie ori de câte ori suflul istoriei a cerut-o.

Modestele investigații ne duc la stabilirea datei de 1800 ca an al înființării parohiei. „Traniș (Tranyis) parohie înființată la anul 1800. Biserică de lemn din 1859 în onoarea Sfinților Arhangheli. Matricole are de la 1857. Școala de lemn din 1862, școlari 58, ficiori 36, fete 22, de repetiție 30, ficiori 16, fete 14, cantor docente d-l Iosf Pop, curator primar Ioan Tulbure. De la 1864-1883 a funcționat preot Iosf Savu, din 1886 Ioan Șiancu.

Venit congrual 708 coroane și 70 fileri.

Tranișul deși este parohie înființată încă de la anul 1800 paroh propriu nu a avut, ci totdeauna a fost alături de Vișag. În cadrul conscripției Klein (1733) nu a existat ca parohie.”¹

„Tranișiu departe de la Matre ½ mil. cu Bas. de lemn în onoarea Sf. Arhangheli. Populație greco-catolică 400. Mai suntu și alte confesiuni. Limba română. Poșta ultima Banffy-Hunyad.”²

„Traniș (Taranyos) parochie înființată la anul 1800. Biserica din lemn 1858, s. Arhangheli. Matricolă are din 1857, școala din lemn construită în anul 1862 școlari 66, școlari de repetiție 32. Cantor docente Baziliu Pop, curator Ioan Popa. Dotațiunea învățătorului de la comuna bisericească 600 coroane, populație 1143.”³

Documente care să ne poarte înaintea acestui an deocamdată nu ne apar în cale, iar în 1733 cu ocazia Conscripției lui Inochentie Micu Klein nu suntem pomeniți. Inexistența parohiei nu aduce implicit la o justificare a unui spațiu al nimănui, ci mai mult se poate opina pentru apartenența noastră la Morlaca – ulterior, prin venirea unor fugari, crește numărul populației și se cimentează o așezare care-și solicită pe parcurs independența.

S-a găsit un tabel⁴ cu urmașii celor ce au slujit la domn. Datează din 1905 și cuprinde drepturile de sesii ale foștilor iobagi. Inițial, cu ocazia acordării urbariului, au existat 24 de familii, cărora li se dau 24 de vetre sau sesii, adăugându-se o sesie pentru biserică și o jumătate de sesie pentru școală. Școala primise 40 de iugăre, teren ce se întinde astăzi de laa pârâul lui Onucaie până la Bălătruci pe stânga râului Drăgan și urcă până la Șeștina Botioncului.

Rezultă că școala a existat înainte de 1848 și se vede o creștere foarte rapidă a urmașilor foștilor iobagi, ajungându-se în 1905 la 234 de coproprietari.

Cu aproximație, în această evidență sunt consemnate existența a:

24 familii cu numele Negru, proprietari a 3 sesii

24 familii cu numele Pașcalău, proprietari a 2 sesii

18 familii cu numele Florea, proprietari a 2 sesii

19 familii cu numele Abrudan, proprietari a 1 sesii

10 familii cu numele Vidrean, proprietari a 1 sesii

5 familii cu numele Popa, proprietari a 1 sesii

18 familii cu numele Borta, proprietari a 2 sesii

18 familii cu numele Vaida, proprietari a 2 sesii

13 familii cu numele Bențan, proprietari a 1 sesii

4 familii cu numele Tulbure, proprietari a 1 sesii

12 familii cu numele Han, proprietari a 1 sesii

21 familii cu numele Tomoș, proprietari a 2 sesii

5 familii cu numele Hanga, proprietari a 1 sesii

17 familii cu numele Avram, proprietari a 2 sesii

Tabelul cuprinde și alte familii care, fie prin urbariu sau ulterior cumpărând „antica” (sesie) au devenit membri ai composesoratului urbarial. În 1906 tabelul foștilor urbari ar fi cam același cu al capilor de gospodărie.

Analizând acest tabel rezultă că numărul populației în 1800 este mult mai mare decât cel stabilit în evidențe, altcum înființarea parohiei n-ar fi fost posibilă.

Elemente de istorie locală păstrează prin viu grai existența „în centru”, pe șes, a familiilor Popa, Tulbure, Cătaș, care sunt în general oameni liberi și care în mai mică măsură apar în evidențele foștilor iobagi. Pe acest loc este citat și centrul satului care s-a dezvoltat într-o strânsă interdependență cu Morlaca, în timp ce în poienile mărginașe s-au așezat fugarii care devin rând pe rând dependenți de stăpânii feudali.

De exemplu, pe Dealul Mincii, care era izolat de restul de sat deoarece de la Ruja spre Bortești „deabia se trecea prin pădure”, s-au așezat inițial „cei a lui Gheorghica și ceia a lui Negru Alexa. Acești doi frați veniți din inima Munțior Apuseni, aveau 4 junci, 2 cai, și au construit o casă pe care au acoperit-o cu ferige.”⁵

Natalitatea mare face în scurt timp ca numărul familiilor Negru, în 1905, să fie de 24, deși unii din urmași au plecat în alte părți. Din urmărirea arborelui genealogic rezultă că venirea acestor fugari a avut loc spre sfârșitul veacului al XVII-lea. Gheorghica are descendenți pe Luca și pe Mitrea, născuți în Traniș. Mitrea pleacă în satul Vișag; Luca are descendenți pe Maștei, Dabița, Toma Gușii, Brunhoaie, Păștina și Ștefane. Acesta din urmă are 6 copii, pe Gavril care la rândul lui are 8 copii, Maria cu 3 copii, Ioan cu 1 copil, Rusalim cu 4 copii, Onuț cu 2 copii, Floarea cu 4 copii. Toți acești copii la rândul lor au fiii și nepoții lor.

Anul 1848 ne întâlnește pe aceste culmi ale Tranișului ca un sat organizat cu o bisericuță mică de lemn, dar cu o inimă mare care bătea fierbinte pentru Iancu, pentru revoluție. Din romanele biografice ale lui Avram Iancu scrise de către Silviu Dragomir și Horea Ursu rezultă unele episoade ale desfășurării luptei pe aceste meleaguri.

Prin nesocotirea indicațiilor date de Avram Iancu căpitanului imperial Ivanovich, Tranișul este abandonat și honvezii în decembrie 1848 ard biserica și satul.¹ Cu această ocazie s-au găsit și din rândul ostașilor maghiari unii oameni mai cu suflet, ca de exemplu acel care a ascuns clopotul de la biserică într-un tău din jos de biserică ferindu-l de a fi luat pentru topit. Amănuntele n-au avut loc de a fi consemnate în aceste romane, de aceea se cuvine a se ști că, în timp ce erau la Ruja în casă, honvezii au fost înconjurați de către lăncerii moți și de către trănișeni, lupta sfârșindu-se cu un bilanț de 40 de morți din rândul honvezilor.²

E bine să nu se uite că ostașii lui Iancu au fost hrăniți fiecare cu un „liptiu” de pită și un „dos” de brânză aduse de către trănișeni.

Teritoriul Tranișului a constituit hotarul unor lupte mai ample decât sunt evidențiate în cele două lucrări. Din inscripția aflată la biserica din Traniș și pe care vom cuprinde-o în rândurile următoare, rezultă că au avut loc mai multe bătălii, chiar șapte într-o zi.

Din Dealul Mincii honvezii urmăreau împresurarea moților spre Vișag, dar un obuz de tun a dat tocmai peste bucătăria honvezilor, după care a urmat și aici o luptă de alungare. De coborâre a honvezilor. Bucătăria era așezată în locul unde se află casa Ioanii lui Maștei. Nenea Haniș Teodor povestește că bunica lui avea pe atunci 7 ani. Aceasta i-a povestit cum a fugit cu mamă-sa după Bogdăneasa, împreună cu frații mai mici îmbarcați în desagi pe cai, în fiecare desagă un copil și luând caii mamă-sa împreună cu alte femei s-au refugiat, iar bărbații „cu ce-au apucat la mână o mărs cu moții la bătaie”.

De pe Dealul Rujii armatele de lănceri i-au alungat pe honvezi până la Vărăticel, loc ce se găsește pe teritoriul Văii Drăganului, cunoscut și astăzi sub același nume.³

Din desfășurarea luptelor, din bilanțul de ostași căzuți nu putem opina pentru o înfrângere a armatelor moțești, ci ținând cont că luptele s-au desfășurat în preajma venirii iernii – e vorba de 7 decembrie 1848 – de venirea chiar a Crăciunului și a celorlalte sărbători de iarnă, putem admite o repliere tactică, părăsirea Tranișului de către armatele lui Iancu. După această repliere, aproape tot satul (socotind că e vorba de centru, de șes) și mica lui bisericuță, ce se găsea mai jos cu câteva zeci de metri decât cea existentă în prezent, au fost arse drept reprimare din partea celora care luptând pentru propria lor libertate n-au reușit să înțeleagă dorința românilor de a fi și ei liberi.

Despre zilele sângeroase ale anului 1848, în cartea „Penticostarul” tipărit în Blaj la anul 1808, pe paginile de la 1 până la 10 se găsește scris: „Această sfîntă carte fiind răpită cu ocazia revoluției lui Kosut în anul 1848 când turburători au prădat și biserica arizînd-o și aprinzînd mai tot satul Tranișului, iară eu cu mila lui Dumnezeu cumpărînd-o de la un revoluționar maghiar, am propus ca iarăși s-o întorc la sf. biserică de unde au fost răpită. Apoi, acum cu ajutorul lui D-zeu, pentru a-mi împlini propusul o trimit prin cantorul din Traniș – Surdu Ioan, umilul rugându-se de atotputernicul Dumnezeu să ne apere nația noastră română de primejdia cu care era amenințată în anii revoluției trecute. Semnează Palladi Nicolaie parohul Borodului greco-catolic și proto-presbiter pe Crișul Repede, 1851 februarie 26.”

Cu însemnările preotului Palladi din Borod se întăresc afirmațiile lui Silviu Dragomir și Horea Ursu că satul și biserica au fost arse. „Ungurii ocupă acum comunele Traniș și Vișag și le prefac în scrum. Ei și-au asigurat astfel drumul deschis spre Huedin.”⁴

Ca dovadă a replierii din Traniș, cauzată de venirea iernii, este faptul că după două zile, în 10 decembrie 1848, „Iancu anunța comandamentul din Huedin că a fost nevoit să concedieze pe lănceri în lipsă de provizii și de echipament de iarnă”.⁵ Părăsirea Tranișului de către Iancu are un caracter temporar, armatele de honvezi se retrag definitiv, fapt ce se poate constata din angajamentul lui Iancu față de comandamentul din Huedin „a strânge cete noi pentru a le expedia cât mai curând în Valea Drăganului ca să acopere aripa stângă a armatei împărătești.”⁶ Rezultă clar că de îndată ce armatele moțești urmau să apere satul Valea Drăganului, Tranișul, care se găsește în munte, a fost în continuare un teritoriu al rezistenței moțești și inima lui fierbinte a bătut pentru Iancu.

Ca evocare a acestui an, Simion Handra însemnează în cartea „Psaltirea lui David” următoarele: „anul Domnului 1848, în duminica tuturor sfinților s-au dat urbarie fiind împărat Ferdinand și s-au șters toate dijmele foștilor Domni de pămînt, dară văzîndu-se domnii lipsiți de iobagi au luat mînie mare asupra împăratului și toată țara ungurească și Ardealul adică jenul major au luat armă asupra împăratului și s-au încins o revoluție mare între romîni și unguri, așa că se omora unii pă altii fără nici o vină și din partea ungurilor, avînd mai mare pe Koșut Laioș, iar românii pe Iancu Avram din Vidra, om curajos și învățat în arta militară și în toate locurile au învins românii pe unguri, ba într-o zi au fost bătaie în 7 locuri și totuși au învins românii pe unguri.”

Firul concepției politice este cel specific anului 1848, divinitatea și înalta bunăvoință a împăratului, a casei de Habsburg care-i împărțea și-i stăpânea, apare în gândurile unui cantor docente, om cu preocupare intelectuală, dornic de a-și înșira amintirile și care reușește să-și imprime și propria sa părere „să omora unii pă alții fără de nici o vină”.

Într-adevăr, s-au luptat acei ce aparțineau claselor producătoare de bunuri, fie români sau maghiari, și s-au luptat acei ce în târgul de la Huedin s-au întâlnit de repetate ori ca prieteni. Revenind la luptele din Traniș, bătrânii au păstrat în amintire blestemul unei mame din Huedin. Într-o seară, un trănișan a solicitat să rămână peste noapte cu carul cu boi la o familie oarecare din Huedin. Femeia l-a întrebat de unde-i. Omul a răspuns că-i din Traniș și atunci femeia copleșită de lacrimi a spus: „bată-l Dumnezeu pe ăla Tranișca, că acolo a murit Szilard al meu.”⁷ Omul a primit totuși adăpost.

Poate țăranul Szilard să fi căzut între cei 40 uciși la Ruja, unde se găseau tocmai la masă, sau între cei alungați din Dealul Mincii, între cei căzuți în șapte lupte într-o zi! E imposibil de stabilit, dar e clar că au fost mințiți de nobili, de împărat, i-au divizat și i-au stăpânit. Când „s-a suflat”, s-a desființat iobăgia, s-au bucurat deopotrivă plutașii munteni ce se găseau la Neșu și la Zărna, ca și oamenii holdelor din Huedin. Cu siguranță că și-au închinat un pahar, punându-și năzuința în vremi mai bune.

Ca semn al dragostei fierbinți a acestor munteni față de strămoșii lor, față de figura luminată a celui care le-a întruchipat năzuințele, în anul centenarului de la stingerea din viață a lui Avram Iancu, trănișenii și-au exprimat dorința de a-l imortaliza, alături de Horea, Cloșca și Crișan, de răsculați și de lănceri pe o frescă în casa de cultură a satului Traniș.⁸

1 Horea Ursu, Avram Iancu, Editura Tineretului, pag. 138.