Scenariu întocmit de prof. Gavril Hanga şi cu alţi oameni din sat, în anul 1977
Conducătorul clăcii (Grăitorul) merge la poarta gazdei pentru a-1 chema la verificarea grâului, dacă este copt, ca să poată începe seceratul.
Grăitorul: Bade Ioane, ia hai până afară.
Gazda: Da ce-i baiu?
Grăitorul: Nu-i nici un bai.
Bună dimineaţa.
Gazda: Bună dimineaţa.
Grăitorul: Doară, vremea m-o adus.
Gazda: Văd şi eu că-i vreme bună.
Grăitorul: Fetele şi ficiorii, oamenii din sat, m-au trimis la dumneata că fânul s-o terminat şi vremea-i de secerat. Ce mai stai? Ce mai aştepţi?
Gazda: De cînd fânul l-am gătat, pe tine te-am aşteptat.
Grăitorul’. Hai, să merem să vedem, dacă-i copt, să secerăm.
Se duc spre lanurile de grâu spunând.
Grăitorul: Ei, mândre holde ai, bade Ioane! Grâu, ca soarele.
Gazda: D-apoi cum mi-o fost mâinile …
Se iau câteva spice, se sfarmă-n palmă, se iau boabele în gură, şi se ajunge la concluzia că grâul este copt, de secerat.
Grăitorul. Putem începe astăzi ?
Gazda: Putem, putem.
Grăitorul: Atunci, eu merg să-mi adun oamenii, iar dumneata vezi ce faci ? Deschide cămările, desfundă butoaiele, întinde mesele, aşterne bucatele, că ni-i oastea mare.
Se despart. Gazda, merge spre casă, iar Grăitorul în sat, după secerători. Grăitorul: Anică, Mărie, Veselică şi Gheorghe, gătaţi-vă de secere, că- ncepem cu holdele de pe Valea Ioanii Ţăranului, Aurel, hai cu hegheduşii Imediat, după ce se formează alaiul, femeile descântă:
Grupul I: Tulai, doamne, câţi feciori !
Parcă-i grădină cu pomi;
Tulai, doamne, ce de fete!
Parcă-s spice netăiate.
U,iu,iu,iu.
Grupul II: Place-i la lele-a juca,
Dar nu-i place-a secera.
Că la secere s-apleacă După joc, nevoi-o calcă.
Alaiul format din: Grăitor, muzicanţi, secerători, secerătoare, pleacă spre lanurile de grâu, cântând cântece din repertoriul neocazional. Şi în timp ce se seceră se cântă:
Dragu-mi la secerat,
Când îi badea la legat,
Eu secer şi badea leagă Ş-atuncea mi-i lumea dragă. Dragu-mi să secer bine Cînd îi badea lângă mine.
Strânge-n mână secerea, Şi-o taie şi-o mărunţeşte Că soarele asfinţeşte,
Şi te ia pe vale-n jos La holdă cu grâu mănos.
Am o mândră ca şi-o cruce,
Dar la lucru n-o pot duce,
Dimineaţa-i rouă mare,
Şi se udă pă picioare.
Peste zi soare pe ceafa,
Să rugineşte la faţă,
Dacă iese soarele,
O mănîncă muştele .
Când se începe clăditul crucilor de grâu, grăitorul pune primul snop, apoi celelalte şi din ultimul snop se face curună. Se pun câteva spice în curuna gătată. Curuna se dă la purtători şi legătorii desfac crucea, ducând-o cu ei. Alaiul porneşte spre sat, cântând Hora secerii.
Noi merem pă drum de ptiatră,
De la holda secerată.
Holdă ca păretele,
O secerat fetile.
Fetele o secerat,
Şi feciorii o legat.
De unde curuna vine,
Multe care rămân pline;
De unde curuna pleacă,
Multe care se încarcă.
Curuna soseşte,
Lumea o stropeşte,
Cu apă curată,
Din cer revărsată, în fântâni păstrată,
Spre rodire dată.
Concomitent cu cîntecul se descântă: Grupul I:
La câţi ne-au ieşit în drum ,
Dă-le doamne noroc bun;
La câţi ne-au ieşit în cale,
Dă-le doamne noroc mare.
Grupul II:
Frunză verde de alună (căpşună)
Adă apă la curună.
Cine n-a uda curuna,
Să n-ajungă săptămîna.
Grupul III:
Curuna trebe udată,
Cu pălincă, nu cu apă.
Cu pălincă din hordău,
Nu cu apă din părău.
De unde cununa vine Multe cară rămân pline;
De unde cununa pleacă Multe cară să încarcă.
Grupul /:
Curuna trebe udată,
Curuniţa ospătată.
Grupul II:
Curuna trebe udată,
Cu vin roşu de la vatră,
C-o duce fată curată.
Grupul III:
Frunză verde, castravete,
Curuna moare de sete.
Frunză verde de alună,
Adă apă la curună.
în timp ce se cântă şi se descântă, în întâmpinare le ies fete, feciori, bărbaţi, femei, cu cofe în mână, stropind curuna şi secerătorii. Când alaiul se apropie de poarta gazdei, se cântă:
Deschide, gazdă, poarta,
Că noi ţi-am gătat holda;
Deschide gazdă şura,
Că venim cu curuna.
Curună de grâu curat Făcută de om cinaş.
Deschide gazdă coşul,
Că-ţi aducem grâu roşu.
Grăitorul ce stă în faţa alaiului, se apropie de casă şi declamă:
Stăpână, stăpână,
Gată cina bună,
Gată cina bine,
Că curuna-ţi vine,
Din holde bogate,
Şi îmbelşugate.
Şi nu te-ntristare,
Ci te-bucurare,
Că la spic e mare.
Paiul ca trestia,
Spicu ca vrabia,
Şi bine-o vărsa,
Grâu de aur roş,
Bun să-l verşi în coş;
Bun de măcinat,
Pâini de frământat.
Pâini la buni bătrâni,
C-o fost părinţi buni.
Colaci pruncilor,
Paos morţilor.
Gazdă, dumneata,
Bute-ai desfunda,
Grabnic să ne dai,
Vin de nouă ai,
Să ne-nveselim,
Şi să chiuim,
Fete să-nvârtim,
Pământ să zdrobim,
Şi să-l butucim,
Pân-oi osteni,
Pe la miez de noapte,
Sub stelele toate.
Stăpână, stăpână,
Gată cina bună,
Vin secerători,
Tot voinici feciori;
Vin secerătoare,
Tot mândre fecioare;
La pâinea cea nouă,
Să ureze vouă,
Ani cu sănătate,
Coşuri cu bucate,
Sănătate ! Sănătate ! Sănătate !
Gazda deschide poarta ca semn al primirii, cinsteşte secerătorii şi încearcă să ia curuna, ca s-o fixeze în frontarul casei.
-Adă curuna s-o punem la loc!
Este oprit însă de grăitor.
-Stai, stai !
Atunci vei pune curuna la loc,
Cînd vom vedea joc în ocol;
Atunci vei pune curuna-n grindă,
Cînd vom vedea joc în tindă.
Toţi:
Da, da, atunci, atunci.
Grăitorul:
Atunci, şi nici atunci n-o vom da
Până nu ni-ţi arăta Un fecior tânăr şi voinic,
Pentru curuniţă potrivit.
Purtătoarea curunii:
Da … să nu fie de după uşă Din aceia cu guşă;
Nici de la vatră Din cei cu gura căscată.
(Râsete)
Gazda cheamă băiatul.
Gheorghiţă, ia vino-n coace !
Grăitorul:
Să fie de la masă
Căci curuniţă noastră-i aleasă.
C-apoi amândoi s-or potrivi Şi faină pereche or fi.
Se descântă:
Grupul I:
Dragu’ meu ce grăitor,
Slobozâ-ne în ocol,
Că toată ziua n-am stat,
De seceră am gătat.
Toţi:
Ia întindeţi mesele,
Şi puneţi bucatele,
Că de când tot secerăm,
Nici bem, nici mâncăm.
Socăciţă, socăciţă,
Adă-ne curechi cu piţă,
Şi vin roşu strecurat,
C-am gătat de secerat.
Cei doi tineri dispar în mijlocul alaiului şi se serveşte cina: băutură, came, coşuri cu plăcinte, prăjituri, aduse de socăciţele angajate de gazdă. Seceretoarele descântă socăciţelor:
Socăciţa di la vale,
Şi-o făcut jibu la poale Şi-o furat piţa din oale.
Grupul II:
Socăciţă, unde-ai fost,
Că plăcinta nu s-a copt,
Tăt ai stat şi-ai povestit,
Una-i arsă, alta-i clic.
Bărbaţii joacă dansul Bătuta, după care gazda aduce un colac cu un gronz de sare şi un picior de porc, o sticlă de pălincă şi le dă Grăitorului, care zice:
Ie staţi, fraţi cu fraţi,
Soţi cu soţi şi noi toţi Că de cînd ne-am sculat,
Mulţi ne-o aşteptat.
De-o lună, de-o săptămână,
Mai vârtos ca-n astă zî bună Dar şi jupânu-gazdă s-o sculat,
Departe auzindu-ne Cu drag aşteptându-ne,
Cu porţile deschise,
Cu mesele-ntinse,
Cu colaci pe dânsele.
Astă toamnă s-o sculat, în zori pe la cântători,
Scărpănându-se sub subsiori,
Şi-o cotat pă la chiotori
Şi luă un cui de ici, unu de colea,
Până o făcut plugul deplin Cu grindeiul de bădic Cu spiţe de argint.
Şi-o mers la grajdul dumisale,
Şi-o slobozât doisprăzece boi, bourei, în coadă codobei, în coame arginţei,
Şi pusă plugul după ei.
Şi-o ieşit colo sus, mai din sus,
La câmpul Lionului Unde ară tot omul cât vrea Şi gazda cât putea.
Când încolo mergea,
Brazdă neagră întorcea.
Cînd încoace venea Grâu roşu învelea Ploaie ploie,
Soarele luce,
Şi grâul creşte.
Gazda acolo nu mere,
Pînă la lună, la săptămînă,
Cînd merg oamenii la bucate;
Veni acasă, pusă clopu pă masă:
– Ei, jupneasă gazdă,
După munca ce-am muncit Bine ne-o fost rânduit.
Şi strângea cete de fete,
Stoluri de feciori,
Şi cu ciledurile lor.
O cotat nişte fere strâmbeţele,
Şi-o mers la holdă cu ele,
Şi din holdă o făcut mănunchi Şi din mănunchi o făcut snopi,
Din snopi o făcut cruci,
Şi le-o pus în car,
Şi le-o adus la o arie belită,
Cu baligă de vacă lipită.
Şi-o căutat două lemne hodolemne, Cu grumaz de ptiele,
Cu cel lung le-o mânânţelat Cu cel scurt, mai vârtos o dat.
Până făcu paiele ca pleava,
Pleava ca turmăta.
Luă o vântureşcă veşcă,
Şi-l ţâpa sus spre soare Şi ptica pe arie-n jos,
Mândru şi frumos.
Jupâneasa găzdoaie,
Cu ciurul durea,
în sac îl punea,
La moară-1 ducea,
Ca colbul facea,
Acasă-1 aducea, în postav îl punea,
Cu sita-1 sitea,
Cu apă-1 muia,
Cu pumni-i punea,
Pe masă-1 punea, în patru-1 împletea, în cuptor îl azvârlea.
Mândru-1 scoasă Mândru-1 ştearsă,
Şi-l pusă la noi pă masă Să plătească munca noastă.
Toţi om mânca,
Toţi ne-om sătura,
Şi de joc ne-om apuca.
Se începe petrecea cu joc: prima dată se joacă dansul Roata cu strigăturile cunoscute:
Frunză verde de dublete,
Cheamă-le aici pe fete!
Roată, roată şi iar roată,
Să ne scriem foaia toată Să facem o roată mare C-amu-i România Mare!
Foaie verde bob şi linte,
Du-te lele mai ’nainte;
Treacă asta cu mărgele,
Fie alta fără ele;
Lasă treacă cu cercei,
Fie cea fără de ei;
Foaie verde busuioc,
Fetele trec la mijloc ,
Şi feciorii-n degete,
Să meargă mai repede.
Femeile descântă iar în final se joacă învârtită rară şi deasă: Grupul I:
Dragu-mi că am gătat,
Şi-n ăst an de secerat;
Da mai drag că ne-aţi primit,
Şi frumos că ne-aţi cinstit.
Grupul II:
Place-i la mîndruţa jocu,
Da lucru, mânca-l-ar focu;
Place-i la mândr-a juca,
Da nu-i place-a secera;
Că la seceră s-apleacă,
După joc, nevoia-o calcă.
Grupul I, II, III:
Hai să jucăm cu tot satul,
Că ne-am gătat seceratu,
Lădoaiele le-am umplut,
Şi pălinca-o am băut.
Grupul I:
Bun îi vinul şi gustos,
Când îl bei cu om frumos.
Da de-1 bei cu om urât,
Se opreşte vinu-n gât.
Grupul II:
Păhărelul ăst’ de vin,
Vreau acuma să-l închin,
Cu oameni de omenie,
La muncă cu vrednicie.
Grupul III:
Ridica-m-aş pân’ la nori,
După gura mândrelor;
Ridica-m-aş pân’ la stele,
După gura mîndri mele.
Toţi:
Am un drăguţ cât un ied,
Secerând prin holdă-1 ptierd,
L-aş lăsa la iarbă deasă,
Pân’ la iarnă să mai crească.
Grupul I:
Săracii ciorecii mnei,
Feciori tata cu ei
Şi când m-o făcut pe mine,
I-o cârpit şi i-o pus bine.
Grupul II:
Asta-i mândra ce de-atunci,
Care-o dat sare la junei,
Şi la bade buze dulci;
Asta-i mândra ce de-apoi Care-o dat sare la boi.
Şi la bade buze moi.
Grupul III:
N-am jucat aşa cu fire De cînd o fost tata mire;
Nici atunce n-am jucat,
C-o fost tata supărat,
C-o pticat maica din pat.
Toţi:
Eu mă ţân că-s jucăuş,
Fetele-mi zic piţiguş;
Eu mă ţân că ştiu juca,
Dar nu ştiu grâul lega.
Se termină distracţia şi oamenii merg pe la casele lor.
Cel mai interesant şi mai bogat în repertoriu este obiceiul colindatului. Constituirea cetelor de colindători se face în habă sau la casa unui fecior cu două săptămâni înainte de Crăciun. Conducătorul – şeful de feciori (tarostele), ales după un anumit cod, este investit cu mari responsabilităţi: să organizeze repetiţiile de colinde, să vegheze la buna
comportare a tineretului pe toată perioada sărbătorilor, să angajeze şi să asigure masa la diferite case şi să plătească muzicanţii, să organizeze jocul, să adune banii de la tineret, să ’’grăiască” colacul etc. Numărul tinerilor care alcătuiesc ceata este diferit de la o parte la alta a satului: joseni, suseni şi văleni.
După ce toate cetele colindă împreună notabilităţile satului (pe preot, pe primar), ele se despart îndreptându-se spre partea de sat convenită. Odată primiţi în casă, feciorii cântă colinda fetei „Fecioriţa gazdii”(nr. 12) sau a feciorului „Sus în plaiul munţâlor” (nr. 14) după caz, iar mai apoi are loc „Grăitu’ colacului”. Gazda răsplăteşte colindătorii cu un colac, o îndoitură de câmaţ sau un picior de porc şi o „iagă” de pălincă. Apoi fata şi femeile din casă sunt jucate de către feciori (învârtită rară şi deasă). La plecare feciorii colindă, în chip de mulţumire. După terminarea colindatului feciorii depun darurile la casa la care în zilele următoare vor avea loc ospeţele şi jocul. De la biserică feciorii se duc la casa respectivă pentru a chefui, fetele fiecare la casele lor, deoarece ele nu participă la acest ospăţ. După masă acestea merg la ”joc la şură”, unde vor fi acceptate numai dacă au primit colindători. Totul se repetă trei zile la rând, cât ţine Crăciunul.
în conţinutul lor literar, colindele tradiţionale aduc teme centrate pe problemele mari ale vieţii şi cu funcţia ce le este proprie: belşug în gospodărie, căsătorie, căsnicie fericită. Nu lipsesc din repertoriu nici colindele religioase sau colindele de stea ale copiilor cu care se începe, de fapt, colindatul. Ritmul colindelor tradiţionale prezintă aspecte proprii sistemului silabic(ritmul giusto-silabic), dar şi ale zonei de contact cu ritmul de dans sau cu cel din cântarea la strană cu tendinţe de rubatizare, datorate slăbirii raportului ritmic precis între unităţile de bază ale sistemului(l:2), optimea şi pătrimea şi interpretării individuale. Aceste aspecte afectează în mai mică măsură refrenul (nr.13,14).
Ca peste tot, în viaţa folclorică a zonei Huedin, ponderea mai însemnată o au şi în Morlaca cântecele neocazionale, în marea lor majoritate lirice, şi a căror menire principală este de a fi expresia directă, multiplă şi nuanţată a sentimentelor, mai mult individuale şi deseori de adâncă intimitate, a atitudinilor şi reflecţiilor generate de viaţa de zi cu zi a oamenilor. Cu funcţia lor comună, cu fondul tematic ce le este propriu şi cu modul lor de realizare muzicală, diferit de al celorlalte categorii folclorice şi diferit şi de al doinei propriu-zise (căreia îi aparţin aici, ca şi în ţinuturile învecinate, doar unele melodii instrumentale ale repertoriului păstoresc), ele constituie un gen folcloric muzical pe care specialiştii îl numesc cântec propriu-zis, iar localnicii horă (hore), cântec, unii însă, care preiau din terminologia uzuală, nespecializată şi doină (nr.16, 17, 18, 19, 20, 21).
Ultimul exemplu este cântat la clarinet de Simion Tulbure, zis Clanetaşu considerat, după cum am mai spus, în perioada anilor 1950-1970, cel mai valoros purtător de folclor din Morlaca.
Prin numărul şi intensitatea circulaţiei lor un loc important în cadrul genului îl ocupă cântecele cu teme de dragoste, ce împletesc frecvent şi exprimări ale dorului în multiplele lui ipostaze, apoi cele de noroc, bine şi rău, de petrecere, satirice şi distractive. Desigur, astfel de teme stau astăzi alături de cele străbătute vizibil şi de bucuria de a iubi şi de a fi iubit. Cântecele cu teme de jale şi de necaz, de sărăcie şi de înstrăinare sunt exprimări ale suferinţelor legate de împrejurări concrete ale vieţii ca: greul bătrâneţii, femeie văduvă, femeie părăsită de bărbat şi nevoită să-şi crească singură copiii, fata crescută, ca orfană, de mamă, fata măritată de părinţi în alt sat şi cu ”jele-n prag”, tânărul însurat ”pă locu’ muierii”, tânărul slugă, tânărul nevoit să părăsească satul natal, etc.
Fiind genul vocal cel mai viu s-au refugiat în el câteva motive tematice proprii nunţii, înmormântării, clăcii de secerat şi şezătorii de fete, cântecului de cătănie după cum, prin execuţia neocazională şi prin melodia lor lirică, aparţin mai organic cântecului propriu-zis şi unele cântece cu teme epice ca Văleanu, Nevasta fugită şi Logodnicii nefericiţi (nr.15).
Pe lângă melodiile proprii pentru unele teme, în general cu un conţinut optimist, sunt asimilate genului şi melodiile vocale de joc, corespondente dansurilor celor mai frecvente din zonă: învârtită rară, învârtită deasă (nr. 22, 23). Din punct de vedere structural-muzical, cântecul propriu-zis din Morlaca se încadrează în tipul general-ardelenesc, alături de care altele afirmă caracteristici ale stilurilor regionale învecinate, ca cel bihorean (Trandafirule, leagănă-te codrule – nr.16).
O grupă tematică distinctă o alcătuiesc cântecele care exprimă sentimente izvorâte din îndeletnicirile tradiţionale şi mai recente ale localnicilor: păstorit, agricultură şi creşterea animalelor. Cunoscutul poem muzical – considerat de către B. Bartok ca o ’’specialitate românească”, pe tema ciobanului care şi-a pierdut oile, este numit şi în Morlaca: Când şi-o pierdut ciobanul oile (nr.24) în cazul melodiilor instrumentale. Exemplului nostru îi lipseşte însă partea de joc (B).
Deşi aria de răspândire a repertoriului de dans întâlnit în zonă depăşeşte actualul teritoriu al judeţului, fuzionând cu repertoriul de dans întâlnit în satele vecine ale judeţelor limitrofe (Bihor, Sălaj), tipologia lui tinde să aibă un specific cu caracteristici locale proprii, având în acelaşi timp şi denumiri mai deosebite.
Trebuie să remarcăm însă că, faţă de marea varietate a denumirii dansurilor şi faţă de mulţimea melodiilor ce le însoţesc, tipurile coregrafice
(inclusiv variantele acestora) se reduc la şase, respectiv: învârtită rară, învârtită deasă, Roata, Feciorescul (Bătuta) şi Căluşerul (Banu’ Mărăcine).
Toate acestea desemnează dansuri ce aparţin ocaziilor curente, chiar dacă pentru anumite momente ale unor obiceiuri apar şi alte denumiri: Danţu ’ miresii (care este ca tip – învârtită deasă), Feciorescul pe drum (adică Româneşte-fecioreşte), etc.
în ceea ce priveşte ordinea acestor dansuri la ’’jocul satului”, se poate vorbi numai de un cvasiciclu şi nu de un ciclu propriu-zis adică, înafară de faptul că întotdeauna după învârtită rară urmează o învârtită deasă, celelalte dansuri se joacă separat şi diferenţiat. De fapt aceste două dansuri, învârtită rară şi învârtită deasă sunt cele mai importante tipuri de dans din zonă.
învârtită rară aparţine categoriei de dansuri de perechi în rotire şi este cunoscută şi sub denumirile de învârtită împiedecată, învârtită şchioapă sau pur şi simplu învârtită (Joc). Mersul şchiopătat în dans rezultă dintr-un pas schimbat în derularea rotirii. Se începe cu piciorul dinafară, executându-se după al doilea pas o ’’piedică”. Motivul coregrafic are două măsuri. Nota distinctă a dansului învârtită rară este condiţionată de ritmul ternar asimetric şi sincopat asimetric, inclusiv în melodii. învârtită se încheie de multe ori cu paşi bătuţi pe sol sau pinteni în aer. în unele localităţi bărbatul joacă şi cu două femei. Partenerul intervine periodic cu descântece sincronizate cu ritmul dansului.
învârtită deasă aparţine tot categoriei de dansuri de perechi în rotire şi este cunoscută şi sub denumirile de învârtită iute. Am identificat-o şi la ceangăii de pe Valea Ghimeşului, jud. Harghita, sub denumirea de Dublă şi este dansată şi în coloană de perechi pe orizontală ca şi dansul Breaza din Muntenia Subcarpatică. Este în ritm sincopat. Motivul cinetic începe cu pas vârf-toc(cel mai frecvent element cinetic din folclorul coregrafic tradiţional românesc), impregnându-se astfel ritmul sincopat amfibrahic, în măsura de 8/8. Este prezent şi pasul schimbat, dar şi pasul săltat în acelaşi moment, cu piciorul dinafară. Are două părţi: partea de învârtire a perechilor care se încheie îndeosebi cu „punerea partenerei pe picior” şi o aşa numită ’’pauză”, când dansatorii continuă să execute paşii de bază pe loc în ritm sincopat amfibrahic (amfibrah+spondeu), înainte şi înapoi, bărbatul ţinându-şi partenera ”pe după cap”. Nu există însă o ordine stabilită a alternanţei celor două părţi. în timpul dansului bărbaţii, când nu strigă, şuieră, mai ales în contratimp. Strigăturile sunt comune şi uneori declamate şi cu interjecţii pe auftact. Dansul este concordant cu melodia.
Dansul Roata este răspândit, în general, în zonele folclorice unde se făceau şezători şi unde se torcea cânepa. Am putea spune că acest dans este unul cu substrat ritual. I se mai spune Mânioasa la Aghireş sau Baraboiul
în Munţii Apuseni. Credem că dansul Roata, care se joacă, mai nou, nu numai în şezători, ci şi la Jocul satului a fost adus în Transilvania din Muntenia subcarpatică şi adaptat atmosferei respective. El este însoţit de strigături satirice şi moralizatoare, care sunt elemente spirituale legate de joc. Se desfăşoară în coloană de perechi pe orizontală, în formaţie de cerc şi în sensul invers rotirii acelor de ceasornic. Are două părţi. în prima parte, roata propriu-zisă, bărbatul îşi schimbă partenera pe rând până o reântâlneşte pe cea iniţială, eventual pe preferata lui. Motivul cinetic determinant este pasul schimbat pe ritm de anapest. Ritmul acestei părţi este binar. în ultimul timp se joacă din ce în ce mai rar.
Feciorescul(Bătuta) (nr. 30) este un dans ce face parte din tipul de dans ardelenesc Fecioreşte de sărit. Este atestat de G.T.Niculescu Varone şi în localitatea Nadăşu (Folclor românesc din Ardeal, Bucureşti, 1935). în localitatea Dretea, comuna Mănăstireni, dansul se numeşte ’’Apelul”, această denumire dezvăluindu-i o oarecare funcţie iniţiatică. Prin acest dans se făcea ”apelul”(chemarea”jucăuşilor”) la joc. în satele Mărgău şi Călăţele dansul Feciorescul este dansat de femei într-o formă mai simplificată. El se numeşte aici De la mână. Dansul Feciorescul, în forma sa originală, este neconcordant cu melodia, iar din punct de vedere arhitectonic prezintă forme interesante şi variate. Aici există concordanţă dimensională între motivele muzicale şi cele ale dansului, între fraza muzicală şi entitatea cinetică corespunzătoare. Dansatorii joacă cu mâinile pe lângă corp în partea de plimbare şi pe şold, în timpul figurilor ce cuprind frecvente sărituri şi pinteni. Desfăşurarea în spaţiu a dansului este alternată, prin ocolirea locului de dans spre dreapta sau spre stânga, dar şi pe loc. Tipul de ritm este binar şi sincopat amfibrahic. Din păcate exemplul nostru constituie numai un fragment din acest dans (o strofa), care în alte localităţi se mai păstrează şi astăzi în întregimea lui (patru stofe coregrafice).
Pe acelaşi tip de melodii se execută şi Feciorescul de drum, când se merge la cununie, precum şi la colindat, când cetele de feciori se deplasează de la o casă la alta. Figura constă în sărituri duble pe piciorul stâng şi drept prin alternare, prinşi cu mâinile pe umăr, cu deplasare înainte şi lateral.
Căluşerul din Morlaca este de tip Banu ’ Mărăcine. Este o versiune locală a dansului stilizat şi răspândit în Transilvania la sfârşitul secolului al XlX-lea, cu scopul de a se realiza forme naţionale de exprimare în cadrul diferitelor manifestări spectaculare. Ritmul de bază este cel binar, corespunzând măsurii de 2/4. Se joacă în cerc şi fiecare figură este precedată de o ’’plimbare”. Dansul este concordant cu melodia. Spre deosebire de Căluşerul din alte zone folclorice (Reghin, Orăştie), unde el se
desfăşoară în cadrul unui ceremonial la Rusalii sau la Crăciun, aici el se execută doar la ’’Jocul satului”, devenind în timp un dans de petrecere.
în final am vrea să relevăm importanţa estetică a producţiilor artistice existente în această localitate precum şi calitatea interpreţilor chestionaţi. în ceea ce privesc obiceiurile practicate mai demult, ele au scăzut în frecvenţă şi intensitate. De aceea credem că materialul de faţă este bine venit pentru posteritate.
Cercetător dr. Zamfir DEJEU
Notă: Toate piesele muzicale sunt preluate din volumul “Folclor muzical din zona Huedin” apărut în anul 1978 sub egida C.C.E.S. şi Conservatorului de Muzică „George Dima” din Cluj Napoca la care eu sunt coautor.

Motto: Cu cioareci şi cu suman, Se vede că-i morlăcan.

Dacă localitatea Morlaca se bucură de o istorie multiseculară, cu ţărani, nobili şi voievozi, în totalitate români, localnicii se pot mândri şi cu “lăzile de zestre” care se mai găsesc la multe case şi în care se păstrează exemplare vechi din portul popular. Şi chiar dacă mai multe piese componente ale
costumului naţional se îmbracă doar pentru ocazii speciale, ce ţin să amintească de trecut, în sat se mai află: cămăşi cu ciupag, zadii cu trup vânăt, spăcele, poale, pieptăraşe, muruni, din portul femeiesc, dar şi cămăşi, gaci, brâu tricolor, pieptar, cioareci, sumane, aşa cum purta Ioan Negru la Adunarea naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, ori cum se poate vedea din fotografia în care nepotul său Gheorghe Hanga şi nora acestuia, Angela ni le-au prezentat.
Costumul popular de la Morlaca face parte din zona etnografică ce cuprinde satele Alunişu, Călata. Călăţele, Buteni, Ciuleni, Mărgău. Bologa, Fildurile, Răchiţele şi cu mici nuanţări Ciucea, Negreni, Bucea.
Cămaşa femeiască, numită “cămeşe cu piept’’ şi “cămeşe cu ciupag”, este brodată de regulă monocrom, cu motive geometrice realizate pe muchia cutelor şi pe piept. La gât, pe îcreţiturile din faţă, are o broderie mai îngustă. Cheiţele. ca forme de îmbinare a pieselor, sunt numite bocori sau bocorele (pomenite în descântecele de la nunţi atunci când mireasa pregăteşte cadourile). în veacurile trecute, gura cămăşii era

realizată în faţă, dar în secolul XX, cele care confecţionau cămăşi le făceau gura în spate şi le încheiau cu chiotori iar în faţă realizau ciupagul cu piept. Pe mâneci sunt trase şire, la fel se realiza “trăsura” sau brăţara iar mânecile se termină cu cipcă.

Corpul cămăşii era croit cu pieptul dintr-un lat şi jumătate iar din cealaltă jumătate de lat se scoteau păhuţele şi clinii de sub mânecă. Trupul cămăşii e scurt, ajunge până la brâu şi este prins de poale. Pânza de la piept este strânsă prin încreţituri, rezultând astfel ciupagul. încreţiturile de sus ale cămăşii sunt prinse într-un guler brodat uneori în întregime şi realizat strâns pe gât.
Ornamentaţia cămăşilor se diferenţiază în funcţie de vârstă, cu nuanţe de roşu la fete şi femei tinere şi de negru la cele vârstnice. Cele mai multe cămăşi sunt brodate cu negru deoarece femeile îşi făceau culoarea din coloranţi vegetali (din scoarţă de arin), foarte rezistenţi şi mult mai la îndemână. Motivele ornamentale sunt brodate pe muchia cutelor, la trăsura de peste cot şi constau adesea din steluţe, butucaşi, cruciuliţe, dar uneori şi motive florale.. Partea de sub mânecă, ce nu este expusă vederii, nu mai este brodată, având doar un singur rând de şire, colţişori mici şi dantelă.
Mânecile şi ciupagul de pe piept sunt părţile cele mai decorate ale cămăşii.
Cămaşa cu ciupag a devenit tot mai rară în portul popular fiind înlocuită cu cămaşa cu gura în faţă (a se vedea cele două tipuri în fotografiile prezentate).
S-a introdus şi o nouă piesă -spăcelul care era confecţionat dintr-o pânză ţesută dintr-un fir de cânepă şi unul de bumbac ori numai din bumbac, piesă simplă, practică şi comodă.
Cămaşa cu negru nu putea lipsi din zestrea femeilor, cu ea se duceau la înmormântări şi cu ea trebuia să fie şi ele înmormântate.
Poalele purtate erau numai albe, croite separat din pânza de cânepă ţesută în casă, vârâtă de mai multe ori în vale, apoi ţinută la soare ca să se albească. Pe la jumătatea secolului trecut se confecţionau poale din pânză de cânepă combinate cu bumbac ori numai din bumbac. Se realizeau din cinci laţi, marginea de sus era tivită iar sub tiv era petrecut un brăcinar din aţă de cânepă împletită în trei. Poalele au puţine ornamente, nişte cheiţe simple, un
ajur numit ciur îndărămnic, bocori şi bunucăi. Laţii se legau între ei cu găurele oarbe numite rupturi . Tinerele purtau poale cu colţişofi la tiv iar deasupra câte un rând de alesătură.
O altă piesă importantă era zadia cu trup vânăt ce se purta cândva şi în faţă şi în spate, lăsând poalele vizibile mai ales în timpul mersului. Zadia are o formă dreptunghiulară de aproximativ 80 / 46 cm. Porţiunea vânătă sau neagră este de aproximativ 30 cm, restul fiind de un roşu portocaliu, < pe care se realizează dungi înguste, iar între dungi, mici motive geometrice. Zadiile din spate au ciucuraşi ( franjuri) negri realizaţi din destrămarea urzelii ţesăturii, iar cele din faţă ciucuraşi din lâna colorată, realizaţi din câmpul zadiei.
In a doua jumătate a secolului trecut, zadia a fost înlocuită cu şorţul, confecţionat din glod negru, un şorţ din doi laţi, încreţit în talie şi lăsat să cadă trapezoidal pe poale. Sub brâul care ţine creţurile se realizează o broderie policromă cu o “cosală pe fire”, cu bocore (cheiţe ornamentale). Acestea au fost înlocuite parţial cu panglici colorate şi dantelate, apoi doar cu tricolor.
Pe cap se purta o cârpă albă , mai de mult un ştergar ţesut în război, având ornamentate marginile în dreptul capului, cu figuri geometrice roşii şi negre. Mai purtau năframă neagră cu ciucuri mari. Fetele, în zilele de sărbători, la nunţi şi la joc, purtau muruna (o cunună cu marginea tare, pe care erau cusute mărgeluţe,mici bucăţi de panglică şi figuri geometrice).
Portul bărbătesc morlăcan are mai puţine elemente decorative. El se compune din : cămaşă, gaci, pieptarul scurt, pieptarul lung, sumanul, cioarecii, căciula din piele de miel, pălăria, opincile şi-n ultimul veac cişmele.
Cămeşa bărbătească veche se făcea printr-un croi drept, cu stanul simplu, dreptunghiular, în mijlocul căruia se făcea gaura. Mânecile se confecţionau din bucăţi de pânză dreptunghiulare aplicate pe stan la nivelul clinului de pe laturi. Cămaşa de sărbători avea aplicată o broderie pe marginea stanului, atât în faţă cât şi în spate dar şi pe umeri. Pe mâneci se realiza o broderie pe lângă cusătură şi la marginea de jos. Cele mai multe cămăşi erau cele ce aveau mâneci cu pumnari de 10-12 cm. Gulerul cămăşii era bogat ornamentat cu figuri geometrice înghesuite, brodate şi cu motive florale, mai rar şi cu figuri zoomorfe ( de obicei păsări).
Gacii se confecţionau largi, din 4-6 coţi de pânză albă, laţi de aproximativ 80 cm, prinşi între ei cu cheiţe de aţă albă şi cu tivul de găurele numite rupturi, ori cu mici franjuri obţinuţi din destrămătură. Gacii de sărbători aveau o broderie mai bogată, jos şi lateral cu motive ca cele de pe cămaşă. Iama purtau gaci strâmţi iar peste ei cioareci.
Cioarecii erau realizaţi din lână albă sau gri. Pe ei se aplicau ornamente de ihră capsate sau dantelate, precum şi la buzunare şi în loc de manşete. Acestora li se aplicau pe margini şuviţe de postav colorat.
Tricolorul cu care se încingeau la brâu nu putea lipsi sub nici un motiv, aşa cum se poate vedea în fotografia ce-1 reprezintă pe ţăranul Ioan Negru, participant la Adunarea Naţională de la Alba Iulia din 1918. Azi, mai poartă tricolorul chemătorii la nunţi, tarostii şi copiii când prezintă programe artistice închinate unor momente aniversare din istoria românilor.
Peste cămaşă se purta pieptarul scurt, iar iama pieptarul lung. Ele se confecţionau în clini, cele de iarnă fiind mai lungi în spate ca să protejeze şalele. Erau ornamentate cu aplicaţii de ihră capsate şi dantelate pe margini, cu tivituri ieşite în afară, cu fâşii de ihră şi lână, negre şi roşii, dominând aplicaţiile de maro.
Sumanele se purtau mai mult peste pieptare în timpul rece. Erau confecţionate din 5 coţi de pănură de lână de oaie, ţesută în casă, vopsite în negru şi îndesate la piuă. Unii purtau sumane sure. La încheietura laţilor, pe părţi, se realizau zig-zaguri din spămă (aţă albă). Clinii erau evazaţi.
Bărbaţii, mai ales în zilele de lucru, purtau frişuri, adică haine scurte până spre genunchi, realizate dintr-o bucată pentru spate şi piept şi întregite pe laturi cu mânecile. Broderiile pe sumane şi mai rar pe frişuri constau din aplicaţii de postav colorate şi suprapuse, realizându-se motivul bănucăi pe piept, la buzunare, la mâneci şi pe clinii laterali. Toate încheieturile sunt mărginite de şiruri numite şirinci.
în picioare purtau opinci de piele de vită, confecţionate cu gurgoi scurt de 3 cm şi nojiţe tot din piele. încă din prima jumătate a secolului al XX-lea opincile au început a fi înlocuite cu cizme.
După anii 50 ai secolului trecut, a pătruns în case ţinuta orăşenească. Costumul naţional a fost tot mai mult lăsat în lada de zestre. Azi îl putem vedea şi aprecia doar la anumite serbări. Ar fi bine venită amenajarea unui colţ muzeistic la şcoală sau la căminul cultural ceea ce ar permite tinerilor să cunoască piesele componente şi valoarea lor.

Interviu cu Prof. univ. dr. ing. Vasile Tulbure

– Sunteţi printre fiii satului care doreau cu ardoare o carte despre Morlaca. De ce ?
V.T. : Am dorit o asemenea carte din mai multe considerente. în primul rând, chiar dacă mi-am schimbat domiciliul prin acte nu m-am desprins prea mult de origini. Vin „acasă” de câte ori pot pentru că simt un fel de chemare a liniştii.
Am călcat ţarina satului în lung şi- n lat, nu numai cu piciorul ci şi cu sufletul.
Ţin la rădăcini şi m-am convins de justeţea unei vechi şi temeinice constatări ; chiar dacă ai plecat din satul tău nu poţi să scoţi satul din tine.
Gata de lucrul câmpului Pentru mine şi cred că şi pentru
mulţi alţii, în sat au rămas amintiri ce nu se pot uita : vatra părintească, locurile copilăriei, şcoala, biserica, prietenii, vecinii, a rămas o aură, dar şi mormintele bunicilor şi părinţilor.
Alcătuindu-se o carte a satului realizăm un gând bun şi curat, aducem pe poteca datinei înspre generaţiile de azi şi de mâine, zestrea neprecupeţită, făurită în adâncimi de veacuri.
Morlaca a rămas o străveche vatră românească, are istorie bogată, tradiţii, datini şi
obiceiuri încă bine păstrate în comparaţie cu alte localităţi. Ele nu trebuie să fie uitate.
Noi, cei de azi, avem datoria de a împrospăta amintirile şi aceea de a transmite generaţiilor următoate fiorul emoţional când vorbim despre cei dragi.
– Să-ncepem cu anii copilăriei. Care vă sunt primele amintiri ?
V.T.: Cu multă plăcere îmi amintesc frânturi despre maica şi despre măicuţa, cu furcile de tors, răsucind fusele şi cântând cântece de dor ori despre Iancu. Atunci, în concepţia mea, mi-1 imaginam pe acest Iancu un fel de Făt-Frumos, o fiinţă care poate face minuni.
îmi trec prin faţă locurile copilăriei, părăul unde ne duceam cu Gligor, Ionel, Mariana, Traian şi alţii şi ne locioream ( adică ne scăldam ) în zilele călduroase.
Primăvara, când se topea neaua, ori când era vreo rupere de nori, ne speriam când vedeam cum vine apa în valuri uriaşe şi cum duce lemne, pietre, ba uneori lua cu forţa furcituri şi coteţe.
Noi ziceam atunci că a intrat dracul în
Iama, când apa era îngheţată deasupra, ne făceam luciu şi ne dădeam pe gheaţă. Când cădeam şi stăm puţin să ne revenim din lovituri, auzeam cum apa sub pojghiţa de gheaţă bolboroseşte şi ziceam că vorbeşte cu zmeii pământului.
După ce am ajuns mai măricei ne aventuram dincolo de vale, urcam pe coastele Arsuri şi Runc şi iama ne făceam pârtie pentm săniuţe, pe pante mai domoale şi pe măsură ce prindeam curaj urcam tot mai sus. Ba, din tulei şi din bucăţi de lemne ridicate la un capăt ne improvizam schiuri, pe care le legam dc bocanci Iama pe LOCIOREASA cu aţe şj eram mulţumiţi dacă parcurgeam câţiva

metri. Şi aşa ne jucam până când ne umplea frigul şi ne chiorăiau maţele de foame.
Când dădea colţul ierbii ieşiam cu oile, apoi, ceva mai târziu cu vitele la păscut. Şi când ajungeam la locul numit La Pietroc ne minunam şi ne-ntrebam, ce ar putea să fie. Ne dădeam cu părerea şi le dam nume, după cele din poveştile bunicilor, iar când la şcoală am învăţat despre daci ziceam că-s daci îngropaţi până la brâu ori până la gât.
Când era vreme urâtă stăm pe lângă bunicul şi tatăl meu şi-i ascultam diferite istorioare şi întâmplări. Bunicul îmi explica ceea ce muncea el ca ceferist.
Şi când i-am spus că o să mă fac şi eu ceferist mi-a zis : mai întâi să faci şcoală pentru că cei care-s cu şcoală o duc mult mai bine şi-s domni.
Seara, acasă, până când adormeam ascultam poveşti şi întâmplări de-ale femeilor care se adunau cu furcile, la tors cânepă ori lână. în postul Crăciunului, mai ales femeile, ne învăţau colinde şi ne pregăteau straiţe, cu care să mergem la colindat şi în care să adunăm colăcei, mere ori nuci. în ziua de Ajun nu mai aveam astâmpăr, abia aşteptam să treacă de amiză să mergem la colindat, la vecini şi la neamurile apropiate. Mama ne punea să repetăm colindele Moş Crăciun cu plete albe, Colindiţă cu flişcoi şi altele mai lungi şi mai grele.
De Crăciun şi de Anul Nou urmăream cu multă atenţie cântecele şi colidele cântate de bărbaţi, mai ales când ne trezeam atunci când le cântau în tămaţ ori la geam.
De atunci am îndrăgit şi mi-a intrat în inimă datina colindatului şi am considerat că acasă, în sat, au mult mai mult fannec. Conţinutul colindelor şi urările însoţitoare
fac parte din raza de speranţă, din care întotdeauna şi aum, mai mult ca oricând, sunt necesare şi bine venite. Cum să nu simţi o oarecare emoţie când auzi : „Varsă, Doamne, dar şi bine / Dar şi bine de la Tine,/ Peste casă, peste masă, / Peste oamenii din casă”.
De la bunicul şi de la vecini mai prindeam frânturi din întâplările triste din viaţa satului. Aşa am aflat că in ianuarie 1919, când militarii unguri nu vroiau să se retragă din acete sate, au fost prinşi morlăcanii Ioan Lucaci al Diacului şi Ioan Cobârzan, aceştia au fost bătuţi, chinuiţi şi apoi aruncaţi în focul locomotivei.
Altă dată, deşi se fereau de noi copiii, bărbaţii au comentat, cum în anii 1940-1944 satul a căzut sub ocupaţia hortystă şi noua administraţie urmărea maghiarizarea populaţiei. Atunci, zeci de bărbaţi au fugit dincolo de graniţa ce trecea pe sub Horaiţa. Printre refugiaţi erau Gligor Tulbure, Ioan Cobâtzan,
Vaier Hanga, Traian Andro şi alţii. Când bărbaţii se şumeneau începeau să cânte
din cântecele ce le ştiau dîn România, mai ales cele care exprimau dorul de cei lăsaţi acasă. De atunci am reţinut cuvinte din Doina refugiatului : „Săracii refugiaţi / Pe un de-s ei aşezaţi / Pe Hagău şi-n Răchiţele / Cu amar şi plini de jele…”
Relataţi-ne câte ceva din anii copilăriei, despre vecini, şcoala din sat şi dascăli.
V.T. : Peste drum de casa noastră locuiau dascălii Runcu. Domnul Victor, când eram elev în primele clase ştiu că şi-a făcut şi facultatea şi deoarece apoi a predat istoria şi geografia. A ajuns şi director al şcolii. Când îl vedeam că pleacă spre şcoală îmi luam straiţa cu cărţile şi caietele şi fugeam ca să ajung în şcoală înaintea dânsului deoarece ne pretindea să fim punctuali. Dânsul avea şi stupi şi tare mă bucuram când mă chema şi.mi dădea faguri cu miere încât atunci mi-am zis că o să mă fac şi eu stupar, ceea ce s-a întâmplat cu vrea 30 de ani mai târziu.
îmi amintesc cu plăcere şi de alţi dascăli. Doamna Runcu îmi ducea mâna cu creionul şi mă învăţa liniuţele culcate pe stânga şi pe dreapta, apoi literele. Tainele unor ştiinţe mi le-a desluşit învăţătorul Mihai Hanga. Profesorul Victor Pop, băiatul popii , la orele de educaţie fizică şi mai ales când jucam volei ne trata ca pe nişte prieteni.
Limba şi literatura română ne-o preda profesorul Gavril Hanga, cel care ne îndemna să notăm colinde, cântece, strigături şi poveşti.
La limba rusă ne-a fost profesoară doamna Nadejda Prodan, o româncă fugită în anul 1940 din Basarabia, ca să nu rămână sub ocupaţia rusă. Trăgând cu urechea, atunci când povestea femeilor am reţinut că a luat în mare grabă o valiză, pe fiica sa Evelina în braţe şi în condiţii tragice a trecut Prutul. Dumneaei mai scăpa câte ceva despre colhozurile din Rusia, dar le ruga să nu relateze ceea ce le-a spus celor ce vin de la raion şi duc muncă de lămurire să se înscrie în colectiv.
La liceu ne-a fost diriginte profesorul Constantin Ban, dar ne preda economia politică şi socialismul, care nici cum nu se prindeau de noi, nu puteam memora, dar ne descurcam copiind la extemporale.
Ne plăceau orele de limba română, istorie, mie ceva mai mult orele de matematică ţinute de domnii Teodor Vuşcan şi apoi de Doina Tegzeşiu.
Ne trezeau interes şi orele de geografie ale profesorului Ilie Marpozan, care le presăra cu glume de genul : forme de relief care se aseamănă cu plăcinte cu silvoiţă, luncile sunt ca nişte coveţi în care faceţi voi baie şi altele. Liceul a fost o etapă frumoasă în viaţa noastră.
– In timpul anilor de liceu şi-n cei ai facultăţii aţi participat alături de feciorii satului la obiceiurile şi serbările de peste an sau v-aţi considerat domnişor ?
Uliţa noastră
V.T.: Am rămas acelaşi fiu de ţăran bine ancorat în viaţa satului, doar ceva mai îngrijit în exprimare şi-n comportare. Participam la sebările de la căminul cultural şi la joc şi tare-mi plăcea cum cântau muzicanţii Neoane Glanetaşu, Aurel Boca al Dămianului şi Ghiucanu.
Cu câţiva prieteni de vârste apropiate, Ionel, Gligor şi Traian, ne-am dus şi la habele organizate la Florica Forţ a Cichii şi-n alte locuri. Acolo, după ce ajungeam noi şi luam fusele fetelor, ori acele de croşetat, nu se mai lucra, ci începeam jocurile Gâscă şi Purecele, ca să ne alegem cu câte un sărutat.
Aşteptam cu bucurie Crăciunul şi-n Ajun ne alcătuiam grupul nostru cu care mergeam să colindăm fetele. Cântam mai multe colinde, dar nu putea lipsi „Colinda fetii”, care începea cu cuvintele : „Ficioriţa gazdii ei / Ruminioară-ţi de ochi negri…”
În acest început de secol XXI v-aţi implicat cu ceva în viaţa satului ?
V.T. : De câte ori timpul îmi permite vin cu drag acasă şi ajut cu ce pot. Spre exemplu, când am aflat că se fac reparaţii capitale la biserică am sprijinit financiar înlocuirea geamurilor cu termopane. Când va fi nevoie voi mai ajuta cu ce voi putea.
Cum vedeţi prezentul şi mai ales viitorul satului ?
V.T. : în întrega ţară au loc mari schimbări, deci şi în satul nostru, încă în a doua jumătate a secolului trecut au început marile mutaţii demografice, atât datorită regimului politic neprielnic ţăranului, cât şi influenţelor venite din afară.
Zeci de tineri au fost dizlocaţi şi aruncaţi în”cutiile de chibrituri din beton” ale oraşelor, cum se exprima cineva. Şi aşa a început pierderea identităţii.
Şi la Morlaca se constată fenomenul îmbătrânirii populaţiei. în ultimii ani, în sat, au loc mai multe înmormântări decât nunţi şi botezuri luate la un loc. Populaţia activă scade mereu, există mai mulţi pensionari decât apţi de muncă. Populaţia este în continuă scădere.
Se desfrunzeşte arborele genealogic. Casele îşi împuţinează locatarii. O dată cu plecarea vârstnicilor pe ultimul drum se duc şi o bună parte din obiceiuri, se împuţinează cei care ştiu şi păstrează obiceiurile tradiţionale.
Tradiţiile, sub presiunea înnoirilor, dar şi a improvizaţiilor gălăgioase venite din afară, de la periferia oraşelor, ori prin influenţă africană şi americană se schilodesc.
Părerea mea este să trebuie să sensibilizăm oamenii că nu trebuie să adoptăm fără să judecăm tot ceea ce vine din occident.
Noi, atât cei plecaţi, cât şi cei rămaşi acasă, trebuie să păstrăm specificul românesc, ceea ce înseamnă un bun simţ, o smerenie a ţăranului în faţa naturii şi a lui Dumnezeu.
Să-i facem pe cât mai mulţi să înţeleagă frumuseţea, liniştea locurilor, că aici pot găsi apa, fructele, produsele agricole care sunt încă nepoluate şi-s de preferat.
Pentru dăinuirea satului, cu un trecut atât de bogat, cu datini frumoase şi pline de elemente moralizatoare trebuie să ne aducem contribuţia la schimbarea opticii oficialităţilor faţă de ţărani, dar şi a ţăranilor faţă de ei înşişi.
Sătenii rămaşi acasă să practice o pluriactivitate, să cultive plante care să aibă roade ecologice, să crească animale şi să practice meşteşuguri tradiţionale.
Să căutăm să amenajăm casele părinteşti în case de vacanţă şi-n pensiuni agroturistice.
Să ne aducem fiii, nepoţii şi prietenii şi să-i facem să îndrăgească locurile pline de farmec : La Brazii Mănăstirii, pe Valea Henţului, La Runc şi-n alte zone interesante.
Morlaca este un leagăn de frumuseţi peisagistice, cu un trecut bogat, cu o zestre etnografică încă mulţumitoare şi ne cheamă pe noi orăşenii la momente de linişte, de meditaţie şi de odihnă.
Prin toţi, atât prin cei rămaşi în sat, cât şi prin cei plecaţi, să-i păstrăm prezentul şi să-i asigurăm un viitor.
– Aţi făcut o prezentare sintetică, realistă şi în acelaşi timp deosebit de plăcută a legăturii cu satul natal subliniind aspecte geografice, istorice, folclorice, trecut, prezent şi viitor.
Vă mulţumesc.

Motto: Să mă faci împărăteasă, Nu-mi las limba mea de-acasă !

Limba română vorbită de morlăcani aparţine în mare măsură graiului locuitoriloir din Munţii Apuseni, dar aici au pătruns câteva cuvinte şi expresii cu pronunţie bihoreană şi a suferit mai multe influenţe maghiare pătrunse în perioada stăpânirii străine, precum şi datorită legăturilor cu vecinii maghiari din Huedin, ori cei întâlniţi la târgurile din acest oraş.
în zilele noastre, la sătenii vârstnici şi la femeile care au ieşit mai rar din sat se constată mai multe fenomene lingvistice specifice. La tineri însă are loc o pronunţată tendinţă de folosire într-o măsură mult mai mare. a limbii literare datorită mai multor factori : şcoala, televiziunea, radioul, presa scrisă şi limbajul specific al meseriilor pe care le practă la diferite locuri de muncă.
Şi la Morlaca, asemănător satelor din inima Ţării Moţilor, se utlizează frecvent perfectul simplu: fusei, văzui, adus ăi, pusăi ,mâneai, cântai, plânsăi, mă dusăi, etc.
Se foloseşte viitorul popular : oi vedea, oi mere, oi juca, oi învăţa, etc.
întâlnim epenteza lui c : sclab (slab), sclănină (slănină), scloi (sloi), sclugă (slugă).
Bătrânii practică rotacizarea lui n în anumite cuvinte : corindă (coîindă), irimă (inimă), jerunţi (genunchi), verin (venin), scrin (senin), curună ( cunună).
Pronumele eu şi ea capătă formele io şi ia (io mă duc, ia nu-i acasă).
Sunetul g urmat de vocală devine j, în cuvintele sânge (sânje), împinge (împinje), ajunge (ajunje),etc.
Se realizează construcţii de genitiv-dativ cu prepoziţia la ; la femei aşa le place, ori, la muzicanţi să le dai sclănină).
Se produce palatalizarea dentalelor t + e {frăţie, binie, dutie, bunie); palatalizarea labialelor în diferite stadii: p devenind pt (pticior, ptica, ptic), b în bd (bdietu, bdican), m în mn (mninunie, mnire, mnilos, mniez, mnieru, mniţos, mneu).
în vorbirea sătenilor se utilizează mai multe cuvinte preluate de la maghiari: cinaş, obloc, bai, beteag, birău, nădragi, musai, laboş, temeteu.
Destul de des se folosesc supranumele şi poreclele pentru a identifica persoanele prin ramura familială aparţinătoare.
Rostirea locală este bogată în unele cuvinte de genul : aiesta (acesta), beie (bea), bolnăvit (îmbolnăvit), crepe ( crape), Iuăn (Ion), mâni ( mâini), păntru (pentru), schepe (scape), tătie (toate), tomna (tocmai), vo (vreo), ţapân (ţeapăn), vinit (venit), on (un), pă (pe), mâni (mâini), bajocură (batjocură), măgăzin (magazin), mnira (mira), cătă (către), îs (sunt), tomna (tocmai), tribă (trebuie).
Un mic glosar de cuvinte locale (şi regionale în acelaşi timp) aduce argumente în sprijinul celor afirmate mai sus :
abde, adv. – abia
a hăţî, verb – a trage
aista, pronume – acesta
alcăzî, verb – a târgui
aminosî, verb – a mirosi
arădui, verb – a începe
a moşcoli, verb – a murdări
a sudui, verb – a înjura
a tomni, verb – a aranja
a ţuca, verb – săruta
bai, subst. – necaz
banat, subst. – necaz.
barăm, adv. – măcar
băsădi, verb – a vorbi
bărnaci,adj. – brunet
băuna, verb – a urla
bălă, adj. – albă (oaie albă)
belceu, subst. – leagăn
berbinţă, subst. – bostan
beteşug, subst. – boală
birău, subst. – primar
birtaş, subst. – cârciumar
bortă, subst. – gaură, scorbură
brâncă, subst. – mână
buiac, adj. – nărăvaş
buhă, subst. – bufniţă
bugăt,adv. – destul
bumb, subst. – nasture
buntuzi, verb – a răvăşi
căbat, subst. – haină de stofa groasă
câlţ, subst. – rest din fuioeul de cânepă
caznă, subst. – trudă, chin
cătrănit, subst. – supărat
cârpă, subst. – batic
celui, verb – a ademeni
chefe, subst. – perie
chistaş, adj. – aranjat
ciledi, subst. – copii
cinaş, adj. – chipeş
ciucalău, subst.- ştiulete de porumb
cioareci, subst. – pantaloni groşi, pentru iarnă
cioroi, subst. – izvor mic
cipcă, subst. – dantelă
ciufuli, verb – a porecli
cloambă, subst. – creangă
clisă, subst. – slănină
cocie, subst. – căruţă
copârşeu, subst. – sicriu
conci, subst. – pieptănătura femeii măritate
cosor, subst. – cuţit mic făcut din coasă
cuştuli, verb – a gusta
cota, verb – a căuta
cherestul, adv. – de-a dreptul
dărab, subst. – bucată
descânta, verb – a striga la joc
deţ, subst. – unitate de măsură de 100 mililitri
demnica, verb – a rupe în bucăţi mici
dirept, adv. – drept
dohan, subst. – tutun
durgăli, verb – a rostogoli
fain, adj. – frumos
făgădi, verb – a promite
fărină, subst. – făină
fârcitură, subst. – căpiţă de fân
fedeu, subst. – capac de oală
fele, subst. – jumătate de litru
finje, subst. – cană
fioc, subst. – sertar, puiuc
fîtău, subst. – fir gros,
colorat foaită, subst. – rasă
frăgar, subst. – dud
fotoghin, subst. – petrol
fuştei, subst. – beţe cioplite pentru războiul de ţesut, ori trepte la scară
gaci, subst. – izmene largi şi lungi
galiţe, subst. – păsări de curte
găluşte, subst. – sarmale
găbănaş, subst. – cămară, bucătărie de vară
gligan, subst. – mistreţ
grăitor, subst. – staroste la nunţi
griţar, subst. – monedă măruntă
habă, subst. – şezătoare
hagău, subst. – râpă
harapauă, subst. – cleşte
harţapele, subst. – aşchii, resturi de la materialul lemnos debitat
hâd, adj. – urât
hârdău, subst. – butoi
hinteu, subst. – trăsură
hodini, verb – a se odihni
hori, verb – a cânta
hudă, subst. – gaură
huli, verb – a vorbi de rău
iosag, subst. – vite
irimă, subst. – inimă
îmburda, verb – a răsturna
împăna, verb – împodobi
îhî, int.. – da
jerunţi, subst. – genunchi
jolj, subst, – pânză
jubre, subst. – bube
jurinci, subst. -juninci
laboş, subst. – cratiţă
larmă, subst. – gălăgie
lipideu, subst. – cearşaf
laptă, subst. – minge
măgan, adv. – de-o parte
mînie, adv. – mâine
mândru, adj. – frumos, fălos, măreţ
mânânţăl, adv. – mărunt
măştihoaie, subst. – mamă vitregă
mere, verb – a merge
mereuţ adv. – încetişor
mezdri, verb – a curăţa de coajă
mintenaş, adv. – imediat
misir, subst. – bumbac
mniere, subst. – miere
mnieru, adj. – albastru
mneu, pron.- meu
moşcolit, adj. – murdărit
muiere, subst. – soţie, femeie
musai, verb – trebuie
noa, interj. – chiar aşa ?
nădragi, subst. – pantaloni
nealcoş, adj. – mândru, fălos
nimurig, subst. – slab dezvoltat, schilod
noatin, subst. – miel de un an
obloc, subst. – fereastră
ocol, subst. – curte
ocoş, adj. – deştept
ogoi, verb – a linişti
ortac, subst. Camarad, tovarăş de acţiune
pancovă, subst. – gogoaşă
păsulă, subst. – fasole
pejniţă, subst. – pivniţă
pită, subst. – pâine
piţigătură, subst. – pişcătură
plopon, subst. – plapumă
podişor, subst. – dulăpir agăţat pe perete
pogan, adj. – voinic
poiată, subst. – grajd
porladă, subst. – laviţă cu ladă
porodică, subst. – roşie
potică, subst. – farmacie
postavă, subst. – covată, albie
primă, subst. – panglică
pripileagă, subst. – căpiţă de lucemă sau de trifoi
pîic, adv. – puţin
ptica, verb – a cădea
puiuc, subst. – sertar
rapandulă, adj. – femeie neserioasă
rântaş, subst. – îngroşală pentru zeamă
rânză, subst. – stomac sămăli, verb – a socoti
sărbezi, verb – a se strica (laptele, mâncarea)
scleapt, adj. – slab
scoacă, subst. – brânză de vacă
ser in, adj. – senin
smidă, subst. – desiş de spini,tufe, rugi
socăciţă, subst. – bucătăreasă la nuntă
spămă, subst. – aţă de cusut
straiţă, subst. – traistă mică
strofoca, verb – a se agita
sudul, verb – a înjura
şomotoc, subst. – ghemotoc
şpor, subst. – sobă de metal
şutic, subst. – întuneric
taljer, subst. – farfurie
tăgădi, verb – a nega
tămădi, verb – a ( se ) vindeca
tău, subst. – lac
temeteu, subst. – cimitir
terheti, subst. – încărcătură, povară
tină, subst. – noroi
tindă, subst. – anticameră
toi, verb – a face gălăgie
tolcer, subst. – pâlnie
toptilă, subst. – loc cu apă amenajat pentru topitul cânepii
tulai, interj. – aoleu, vai !
tumna, adv. – tocmai
tureac, subst. – partea de sus a cizmei
ţingălău, subst. – clopoţel
ţifroşag, subst. – făloşie
ţuca, verb – a săruta
ujină, subst. – masa scurtă, spre seară
uruială, subst. – cereale combinate şi măcinate pt. hrana animalelor văcăli, subst. -a tencui
verinos, adj. – veninos
vigan(digan) adj. – puternic, dar şi bucuros
vintriş, adv. – curmeziş
vorovi, verb – a vorbi
zadie, subst. – şorţ cu ornamente
zdrăngăni, verb – a face zgomot
zăpodie, subst. – platou
zgaibă, subst. – bubă rea
zâmbrit, adj. – pofticios
zo , interj. – chiar aşa

Motto: Cel mai frumos loc din ţara ta Este satul în care te-ai născut.

În paginile anterioare am prezentat satul ca o aşezare liniştită, de oameni paşnici, statornici în vatra strămoşească, cu ocupaţii, obiceiuri şi tradiţii frumoase, transmise din generaţie în generaţie.
Cu toate acestea, mai mulţi fii ai satului au plecat, şi-au stabilit domiciliul în alte localităţi, unii din cauza pământului puţin şi zgârcit în recolte, alţii fiindcă erau dornici şi capabili de învăţătură mai înaltă. Din aceste considerente peste 100 din aceştia, în ultimul veac, au urmat şcoli postliceale, ajungând buni şi foarte buni specialişti în diferite domenii ale vieţii economice, ştiinţei şi culturii.
Fiilor satului cu studii mai înalte li se adaugă şi câţiva străinaşi, fiinţe născute în alte localităţi, dar care s-au împământenit în Morlaca şi se consideră morlăcani.
Dintr-o statistică alcătuită de cântăreţul bisericesc Gheorghe Hanga, ce ştie să ţină la satul lui, ca puţini alţii, aflăm că un număr de 104 tineri plecaţi de pe plaiurile Morlăcii “ s-au şcolit”, au ajuns specialişti în diferite domenii. Cei mai mulţi, şi anume 41 sunt ingineri, ce-şi aduc aportul la procesul de producţie industrială, agricolă şi-n transporturi.
Pe locul secund, ca număr, se situează cadrele didactice, 38 fiind educatoare, învăţători şi profesori pentru toate treptele de învăţământ, inclusiv cel superior. Urmează 8 asitenţi medicali şi medici, 8 contabili şi economişti, 7 ofiţeri şi 2 jurişti.
Dintre intelectualii proveniţi din Morlaca, un număr de 9 lucrează în sat, (Sechei Cornelia-educatoare, Boca Maria-învăţătoare, Giurgiu Floarea -învăţătoare, precum şi profesorii : Boca Maria, Zbuce Iustina, Zbuce Liviu, Zbuce Maria, Mango Adriana, Merca, Roxana), alţi câţiva în comună, în Huedin, în centrul de judeţ – la Cluj-Napoca, dar avem morlăcani în toată ţara, unii chiar în instituţiile centrale ale statului.
Considerând că aduc cinste satului din care au plecat şi pe care nu-1 uită, ci îşi aduc aminte cu multă plăcere, dorind să-l ştie cât mai bine amenajat şi gospodărit, fiind convinşi că cel mai splendid colţ al ţării tale este satul în care te-ai născut, îi prezentăm şi cu numele. Ca să nu
supărăm pe nimeni îi înşirăm în ordine alfabetică, iar dacă sunt omisiuni ne cerem scuze.

A. Specialişti: economişti şi ingineri:
1. Mariana Andro
2. Marinei Andro 3 Romul Andro
4. Valeria Andro
5. Anica Blogoş
6. Floarea Blogoş
7. Gheorghe Benţe
8. Gligor Benţe
9. Ioan Benţe
10. Romol Benţe
11. Liviu Biji
12. Ramona Călătan
13. Elena Cobârzan
14. Maria Cobârzan
15. Mircea Coblişan
16. Ana Fărcane
17. Augustin Fărcane
18. Ioan Forţ
19. Aurel Hanga
20. Ioan Hanga
21. Maria Hanga
22. Livia Hanga
23. Ioan Haş
24. Septimiu Hanga
25. Ioan Lucaciu
26. Ioan Lungu
27. Maria Lucaciu
28. Ionela Marele
29. Ovidiu Marele
30. Ulpiu Marele
31. Virgil Marele
32. Mircea Negru
33. Maria Petruţa
34. Leonida Pop
35. Leontina Pop
36. Simion Potra
37. Geta Runcu
38. Ana Tulbure
39. Vasile Tulbure
40. Aurel Zbuce
41. Marinei Zbuce

B. Cadre didactice :
1. Anca Boca – profesor
2. Aura Boca – institutoare
3. Aurelia Boca – profesor
4. Bogdan Boca – profesor
5. Maria Boca – învăţător
6. Ana Cobârzan – învăţător
7. Maria Cobârzan – învăţător
8. Cosma Coblişan – învăţător
9. Gheorghe Coblişan – învăţător
10. Iustina Coblişan – învăţător
11. Viorica Coblişan – învăţător
12. Gheorghe Cocoş – învăţător
13. Maria Cocoş – învăţător
14. Elena Fărcaş – învăţător
15. Viorica Fărcane – învăţător
16. Adriana Hanga – profesor
17. Emil Hanga – prof. universitar
18. Gabriela Hanga – profesor
19. Gavril Hanga – profesor
20. Maria Hanga – profesor
21. Ioachim Lucaciu – învăţător
22. Ana Marele – educatoare
23. Doina Matiş – profesor
24. Meda Matiş – profesor
25. Doina Mazăre – educatoare
26. Lucreţia Paşcalău – profesor
27. Angela Pop – profesor
28. Fabiola Pop – profesor
29. Maria Pop – profesor
30. Romul Pop – profesor
31. Victor Pop – profesor
32. Virgil Pop – profesor
33. Maria Runcu – învăţător
34. Victor Runcu – profesor
35. Marioara Tulbure – profesor
36. Iustina Zbucea – profesor
37. Liviu Zbucea – profesor
38. Maria Zbucea – profesor

C. Contabili:
1. Delia Boca
2. Maria Boca
3. Cristina Coblişan
4. Iosif Cobârzan
5. Ioan Cortea
6. Mariana Hanga
7. Ovidiu Marele
8. Iustina Zbuce

D. Cadre medicale:
1 Daniela Andro – asistent
2 Mariana Andro – medic
3 Anica Boca – asistent
4 Silvia Cobârzan -asistent
5 Cezar Domide -medic
6 Ioana Domide – medic
7 Aurelia Hanga – asistent
8 Anica Haş (Călătan) – asistent

E. Ofiţeri:
1. Ioan Boca
2. Ioan Cortea
3. Aurel Hanga
4. Aurel Hanga
5. Vasile Negru
6. Romol Tulbure
7. Romol Zbuce.

F. Jurişti:
1 Mariana Blogoş
2 Emil Zbucea

Rândurile de mai sus s-au vrut a fi o scurtă prezentare monografică, accesibilă tuturor categoriilor de cititori, copii şi vârstnici, ţărani şi intelectuali.
Ele au fost scrise într-un limbaj cât s-a putut de atrăgător şi pentru o receptare uşoară, atât din partea actualilor locuitori ai satului, cât şi a celor ce au plecat, chiar şi a fiilor acestora, pornind de la premiza că deşi s-au îndepărtat de locurile natale, le-a rămas inima şi gândul la vatra strămoşească.
Din propria experienţă ştim că dorul de sat se astâmpără dar nu se vindecă. Din aceste considerente mai ştim şi că cel mai frumos colţ al ţării tale este locul unde te-ai născut, începând cu vatra casei părinteşti şi extinzând mereu sfera noţiunii la vatra satului, cu pâraiele, văile, dealurile şi înălţimile pline de farmec şi mister ale perioadei copilăriei.
În acest tărâm de legendă şi amintiri din copilărie am pătruns în tainele faptelor petrecute în timpul părinţilor noştri şi adâncindu-le am aflat crâmpeie din viaţa bunicilor şi străbunicilor, până când am înţeles că satul are geografia lui, istoria lui, datinile, tradiţiile şi obiceiurile lui, ce-i dau farmec şi culoare.
În zilele noastre, când românii trec printr-un adevărat moment de cumpănă deoarece dincolo de aderarea la Uniunea Europeană, cu micile ei câştiguri se conrurează pericolul globalizării, dacă nu ştim să ne păstrăm identitatea, mai ales cea culturală şi dacă nu ştim să ne-o afirmăm. Aşa cum am căutat să dovedim, la sat au mai rămas pe ici pe acolo, câteva mărturii ale satului arhaic, se mai păstrează doine, legende şi balade, dar şi frumoase piese din costumul popular. Noi am căutat să culegem cu grijă ca pe nişte înmiresmate flori de câmp, în această carte, ca pe un preţios dar de la măicuţe , pentru nepoţi, ca un pod peste vămile generaţiilor, greu încercate de intemperiile vremurilor pe care le trăim. Fiecare fiu al satului, citind cartea va simţi nevoia reîntoarcerii la anii copilăriei, când eram fascinaţi de acele sărbători pe care le aşteptam cu emoţia şi nerăbdarea unui basm trăit real. Şi ne vom da seama de copilăria luminată de lumea bunicilor, de acele şezători şi habe, din nopţile lungi de iarnă, cu omeţi până la brâul ferestrelor, când femeile torceau, iar bărbaţii povesteau întâmplări din război, dar se spuneau şi fapte deosebite din viaţa satului, despre eroii neamului, mai ales despre Horea şi Iancu.
Ne-am mai dat seama că părinţii şi bunicii noştri zilnic trebuiau să biruie piatra din carieră, dar de multe ori şi nerodnicia pământului afecta de vânturile reci venite de pe Vlădeasa. în ciuda tuturor vicisitudinilor vremii morlăcanii şi-au continuat rosturile lor.
Astfel constatăm că satul Morlaca are un trecut istoric, un prezent bine ancorat în realitatea de toate zilele şi se cramponează să existe şi în viitor. Există orăşeni care vin la ţară ca să-şi caute un refugiu împotriva preaplinei realităţi, preîncărcatei vieţi orăşeneşti, căutând un loc în care să fie mai puţin apăsaţi de realitate, mai puţin implicaţi în meandrele, tumultul şi chemările ei. Ajunşi aici, constată, pe lângă locurile de odihnă şi o anume realitate, faptul că ţăranii îşi duc rosturile lor, dar şi că aceştia sunt mai cunoscători ai obârşiilor şi ai permanenţelor. Satul este sediul principal al miturilor, datinilor şi obiceiurilor frumoase. Crăciunul şi Paştile, nunţile, nu-s nicăieri mai frumoase ca la sat.
Dar, dăinuirea satului depinde de locuitorii de azi şi într-o oarecare măsură şi de cei plecaţi. Dacă vom şti pune în valoare frumuseţile cadrului natural, bogăţiile solului, apa cristalină şi aerul curat, nepoluat, casele adaptate la criteriile agro-turismului, obiceiurile, tradiţiile şi folclorul valorificate în aşa fel încât să fie dorite de a fi văzute de vizitatori, satul va putea fi transformat parţial într-o staţiune de recreere şi odihnă.
Pe pământul morlăcan se pot amenaja baze de agrement, terenuri de sport şi recreere. Dacă am observat că vin deja grupe de tineri ca să folosească Măgura pentru zborul cu parapanta, acest lucru să ne dea curaj să amenajem pârtii pentru schi şi săniuş. Să pregătim itinerarii turistice şi tineri ghizi care să conducă grupele de excursionişti pe Măgura, la Muncei, Pietroc, Runcu, ori Henţu.
Morlaca are trecut, are prezent şi trebuie să aibă şi viitor.

Câţiva fii ai satului pornind de la maxima potrivit căreia Omul poaie fi smuls din satul lui, dar nu poţi smulge satul din om”, s-au gândit să contribuie la realizarea unei lucrări cu caracter monografic despre vatra lor străbună. Rezultatul eforturilor lor este această carte. Ea cuprinde mai multe capitole: Cadrul natural- o splendidă bucată din moşia strămoşească; Scurt istoric; Credinţa şi biserica; Frânturi din zestrea spirituală; Portul popular – zestre tot mai rară; Graiul morlăcanilor; Fii ai satului cu mai multă şcoală; Câteva consideraţii generale şi Anexe.
Fiecare capitol îşi are rostul său şi este alcătuit cu scopul de a reînvia locuri şi oameni, frumuseţi şi valori. în prima parte se prezintă cadrul natural, frumuseţile întâlnite la locurile Măgura, Dealul Runcu, La Henţ, Dealul lui Dragu, La Pietrii, dar şi pe văile Făgetelor, Răuoasa, Valea Mare precum şi pe Valea Henţului, cu parcurgeri şi ape vijelioase în anumite perioade ale anului, cu salturile peste bucăţile de stâncă. Toate au rămas locuri ale frumuseţii şi ale amintirilor.
Prin capitolul Scurt istoric se împrospătează cunoştinţele cu privire la vechimea şi continuitatea de vieţuire, în ciuda tuturor vitregiilor vremii, cu toponime dacice şi altele provenind din latina populară, altele traduse on scrise cu grafie maghiară. Sunt menţionate câteva personalitâ:: locale „nobilul Nicolae Vaida de Morlaca”, în secolul al XV-lea. „voie-, odu’. Pui Petru de Morlaca” menţionat în anul 1660, sau felul în care sur.: păstra:e in amintirea şi-n creaţia populară cei mai îndrăgiţi eroi ai Apuser: :: H: rea şi Iancu.
Cititorii află despre luptele din anii 1848-1849 din această zonă. despre cei 17 morlăcani, oameni paşnici, care au fost împuşcat: fiindcă au îndrăznit să roage duşmanii să nu le fie aprins satul.
Un rol de seamă în viaţa satului şi a localităţilor cir. ar l-a jucat familia preoţilor Pop (uneori înscrişi Poppu), care au cond-ts protopopiatul gre: : – catolic al Morlăcii zeci de ani: Vasiliu, Georgiu. Xnania. Ioan, Virgil Vierer. toţi implicaţi şi în asigurarea bunului mers al şcolilor din protopopii:
La 27 martie 1907 în acest protopopiat s-a organizat o întrunire a învăţătorilor din zonă pentru a protesta împotriva introduce- legilor Appanyi şi la şcolile confesionale, prin care se extindea predare; mai multor materii îl limba maghiară, deşi elevii erau români. Cu ace^ împrejurare s-a

redactat un Apel prin care se cerea unitatea dascălilor de la şcolile româneşti în scopul opririi introducerii legilor ce vătămau adânc naţia română.
Familia preoţilor Pop de Morlaca a desfăşurat o bogată activitate în cadrul Despărţământului Hida-Huedin al ASTREI şi au susţinut moraliceşte, material şi cu articole publicaţia Sfătuitoriul ce a apărut la Huedin în anul 1911.
în timpul primului război mondial la Morlaca au avut loc manifestări ostile faţă de trimiterea românilor pe front, fapt pentru care preotul loan Pop a fost arestat şi deportat la Veperd-Sopron în vestul Ungariei, ca să nu mai poată avea influenţă asupra sătenilor.
în noiembrie 1918 morlăcanii Iacob Lucaciu, Maria Forţ şi Maria Boca, aflaţi la lucru pe câmp au fost împuşcaţi de către militari din „detaşamentul Urmanczy”, ca să-şi încerce armele înainte de a ajunge la Beliş unde au declanşat un adevărat masacru.
Din Morlaca au fost aleşi şi trimişi delegaţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, loan Pop, Traian Şuteu, loan Negru şi alţii.
După 1918 satul a cunoscut o perioadă de prosperitate, care a fost întreruptă de ocupaţia horthystă. Anii 1940-1944 au fost ani de tristă amintire, cu obligaţii mari faţă de ocupanţi, cu maltratări, schinjuiri şi pentru mai mulţi cu refugierea dincolo de graniţa impusă cu forţa. Mai mulţi refugiaţi s-au înscris voluntari în compania „Călăţele” a Batalionului fix „Someş” contribuind la eliberarea satului în octombrie 1944.
După 1945 morlăcanii au cunoscut o perioadă cenuşie, cu cote obligatorii, cu colectiv şi cu trecerea pe listele de chiaburi ale celor înstăriţi. Au dus-o greu, au muncit în carierele de piatră, pe alte şantiere, iar acasă s- au străduit să ţină animale. Au avut şi bucurii: electrificarea caselor, construirea unui local de şcoală mult mai încăpător, a căminului cultural şi a localului de cooperativă.
Capitolul Credinţa şi biserica prezintă mai multe aspecte legate de evoluţia credinţei creştine, multă vreme de rit ortodox, apoi greco-catolic şi iar ortodox, dar şi date despre biserica satului.
Mai multe aspecte privind tradiţiile, datinile şi obiceiurile din sat sunt redate în capitolul Frânturi din zestrea spirituală: claca, haba, cântecul şi jocul, obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou. înserarea lor prezintă interes deoarece o bună parte din ele au intrat în tezaurul pasiv al valorilor spirituale, mai sunt cunoscute de cei vârstnici.
Frumoase erau şi obiceiurile de la nuntă, cu toate fazele ceremonialului: credinţa, chemarea la nuntă, ziua nunţii, cu „curuna” miresei, a mirelui, grăiturile iertăciunile şi descântecele pline de îndemnuri moralizatoare.
Prezintă interes şi capitolul Portul popular — zestre tot mai rară, deoarece ne descrie şi ne ilustrează piesele de port, care zac în lăzile de zestre.
Capitolul Fii ai satului cu mai multă şcoală evidenţiază pe cei care au urmat şcoli post liceale, câţiva rămaşi în sat, dar cei mai mulţi răspândiţi prin întreaga ţară, iar unii dintre ei devenind importante personalităţi.
Studiul se încheie cu Câteva consideraţii finale, cu sublinierea ideii că toţi fiii satului, ori unde s-ar afla pot să-şi aducă, cât de cât, o contribuţie la punerea în valoare a frumuseţilor cadrului natural asupra căruia şi-au pus amprenta sătenii, a bogăţiilor solului şi subsolului, a istoriei şi tradiţiilor, pentru a transforma vatra strămoşească într-un loc de odihnă, plăcut şi atrăgător.

Morlaca – The village of yesterday and today, which wants to be tomorow, too

A few „suns” of the village, starting from the maxima according to which „the man can be pulled aut from his village but you cannot puii out the village from himselfthought to contribute in making a monography of this old place they werw bom in. The result of their efforts is this book.lt consists of the chapters: „The natural landscape-a spledind piece of the old eritage”, „A short istorical work”, „The faith and the church”, „ A few bits of the the spiritual heritage”, „ The popular/folk clothing-less and less seen”, „The Morlaca language”, „ Suns of the village with more studies”, „ A few general consideration „ and „Anexes”.
Every chapter has its own propose and it’s made in order to revive places and people, beauties and values.The firt part presents the natural lanscape, the beaties met at some places like „Măgura”, “Dealu Runcu”, “At Henţ”, “Dealu lui Dragu” (Dragu’s hiel), “At Pietrii”, but also the vallies “Făgetelor”, “Rânoasa”, “Valea Mare” (Big Valley), as well as “Valea Henţului” ( Henţ’s Valley), waters flowing over rocks.All theese remained places of the beaties and memories.
The chapter „Short historical „ refreshes the knowledges referring to the oldness and continuity of living here, in spiţe of old dangers of the ages with Dacia toponimy and from popular Latin, others Slavian and some translated or written in Hungarian.
A few local personalities are mentioned: Noble Nicolae Vaida of Morlaca, in the 15-th century, Voievodul Pui Petru of Morlaca, in 1660, or the way in which were kept in the folk creations the most belowed heroes of the Apuseni Mountains: Horea and Iancu.
The readers find out things about the battles of 1848-1849 in this area, about the 17 men from Morlaca, peaceful men, who were shut because they asked the enamies not to fire the village.
An important role (part) in the live of the village and the neighbourhoud was played by the family of the priests Pop (sometimes written Poppu) who led the Morlaca Grec-Catholic protopopy dozens of years: Vasiliu, Georgiu, Anania, Ioan, Virgil, Victor, all of them implicated in the activity of the school here.
On the 27-th of March, 1907 here it was organized a meeting of the teachers from the neighbourhoud to protest against the introduction of the laws Apponyi in the confessional schools too by which it was extended the theaching in Hungarian language, even if the pupils were Roumanian. On that occasion they wrote an „apel” which asked the unity of the teachers from the Roumanian schools to fight against the introduction of the laws which „ injured deeply the Roumanian nation” .The Pop priests family of Morlaca had a rich activity in „Despărţământul Hida Huedin” of Astra and sustained materialy, moraly and with article the publication Sfătuitorul” in which appeared in Huedin in 1911.
During the “First World War” here took place manifestations against sending roumanians on the front and as a result priest Ioan Pop was arested and deported at Vesperd-Sopron in West Hungary to have not influence on the villages.
In November 1918 the villagers Iacob Lucaciu, Maria Forţ and Maria Bota who were working on the fild were shot by soldars from “Detaşamentul Urmanczy” coming from Budapest on the way to Beliş where they met a real massacre.
From Morlaca they elected and send delagates to the Great National assembly of Alba Iulia on the first of December 1918: Ioan Pop, Traian Şuteu, Ioan Negru and others.
After 1918, the village became prosperous until the Horthy Occupation.
The years 1940-1944 were years of the sad remembers; obligation of the invaders horrible tratment; many of them took refuge beyond of the border imposed by force; Many refuges became volunteers of the company Călăţele and contributed to the liberation of the village of octomber 1944.
After 1945 the villagers had a grey period, hard taxes and so on.These people lived hard, they worked in the stone quarries and at home worked the land and bred animals.But they had happy moments, too: the building of a new larger schoolfor their children, a cultural house and a store and the electrifying process.
The chapter “The faith and the church” present more aspects related to the evolution of the Christian faith, many centuries. of orthodox rite, their Greck-catholic rite and orthodox rite again, and notes about the church of the village.
Many aspects related to the traditions, habits in the village are presented in the chapter “Bits from the spiritual heritage”: the group work, the village danse, the song and the dance, traditions of Christmas and New Year. Their enumeraton is of a certain interest because many of them remained into the passive field of spiritual values, known by the old people only.
Charming werw the habits of the wedding party, the wedding party day, the bride and bridegroom’s crown, the exocrisma all full of moral meaning.
The chapter “Sons of the village with more school (more educated)” presents those who graduated high-schools, some of them staying and working in the village, but more of them working all over the country and some of them be coming important personalities.
The work ends with “Some final considerations”, with the underlined idea that all the suns of the village, whereever they are, can bring their contribution as much as they can to the putting into value of the beauties of the natural landscape the olders did before, of the riches of the land(soil) or subsoil, of the history and traditions in order to make their home land (ancestor firiplace) a place of rest, pleasant and attractive.
Version in English Liviu Zbuce

Morlaca – Le village d’hier, d’aujourd’hui et de demain

Menes par l’amour pour Morlaca, quelques-uns de ses fils ont contribue â la realisation d’un ouvrage â caractere monographique sur leur village natal.
Le resultat de leurs efforts est ce livre comprenant plusieurs chapitre* dont on peut mentionner Le cadre naturel, Court historique, La foi el l’eglise, Fragments de I’heritage spirituel, Le costume traditionnel, un joyau roumain de plus en plus rare, Quelques considerations generale*
et Annexes.
Chaque chapitre a son cachet, dont le but est de faire renaitre des lieu> et des gens, des beautes et des valeurs. Dans le deuxieme chapitre, Le cadre naturel ont presente Ies beaux paysages rencontres â Măgura Morlăcii Dealul Runcu, La Henţ, Dealul lui Dragu, La Pietrii, ceux des vallees de Rănoasa, Făpetelor, Valea Mare, mais surtout ceux des Valea Henţului.
Par le chapitre Court historique, on se rappelle des donnees visam l’anciennete et la continuite de la localite, Ies toponymes daciques et latines Ies papiers officiels traduits ou ecrits avec une graphie hongroise.
Dignes â retenir sont Ies personnalites locales, le noble Nicolae Vaidc de Morlaca du XVe siecle, le voîevode Pui Petru de Morlaca mentionne er 1666 ou la maniere dont Ies habitants de Morlaca ont garde le vif souvenii de Horea et de Iancu.
Les lecteurs vont apprendre des choses nouvelles sur Ies luttes de 1849- 1849 des environs de Morlaca ainsi que sur les 17 villageois, non-violents e non-armes, tues tout preş de Sâncrai.
Un role important dans la vie du village de Morlaca, mais aussi de: alentours a ete joue par la familie des pretres Pop (inscrits dans le: documents aussi sous le nom de Poppu) devenus protopopes greco- catholiques et inspecteurs scolaires ainsi comme l’a ete Vasiliu Poppu, celu qui demandait aux pretres, aux parents et aux professeurs de se mobilise; pour bâtir un enseignement de qualite tout en soutenant que « ce sont le; ecoles qui corrigent les moeurs de l’humanite […] elles sont l’eglise la piu; sacre ou on apprend la vraie adoration de la divinite […] elle sont l’aveni] beni par les rayons tendres du soleil ».
Les pretres Sergiu Pop et Anania Pop, Ioan Pop et Victor Pop ont â leur tour deroule une riche activite.
Dans le presbitaire de Morlaca on a organise le 27 marş 2007 la rencontre des instituteurs locaux pour protester contre les lois Appony qui prevoyaient l’enseignement de plusieurs disciplines en hongrois, les participants y redigeant un Appel par lequel on demandait F unite des instituteurs afin de pouvoir empecher l’application des lois dans les ecoles.
La familie des pretres Pop de Morlaca a apporte une importante contribution â l’edition de la premiere publication roumaine de l’association Astra dans la zone de Huedin-Hija ayant le titre suggestif de Sfătuitorul par laquelle ils conseillaient aux Roumains d’envoyer leurs enfants â l’ecole.
Pendant la premiere guerre mondiale, â Morlaca il y a eu des manifestations hostiles par rapport â la guerre, fait â cause duquel le pretre Ion Pop a ete arrete et deporte â Veperd-Sopra, â l’ouest de l’Hongrie.
En novembre 1918, les habitants de Morlaca: Iacas Lucaciu, Maria Boca et Maria Fort ont ete fusilles par le « detachement de la honte » venu de Budapest pour « mettre de l’ordre » â Beliş ou on a provoque un vrai massacre.
Une delegation de Morlaca, dont faisaient pârtie Ioan Pop, Traian Şuteu et Ioan Negru et d’autres participants qui n’ont pas ete mentionne dans les documents, s’est deplace â la Grande Union d’ Alba Iulia.
Apres la Grande Union de decembre 1918, le village Morlaca a connu une periode de progres economique et culturel qui a ete interrompu par l’occupation horthyste.
Les annees 1940-1944 ont ete des annees sombres â cause des grandes obligations materielles envers les occupants, des persecutions et du refuge de plusieurs habitants de Morlaca au-delâ des frontieres de Hapău. Plusieurs refugies se sont enroles en tant que volontaires dans la Compagnie de Călătele du Bataillon fixe Someş en contribuant â la liberation de leur village en octobre 1944.
Apres 1945, les gens de Morlaca ont connu une periode triste, marquee par la presence etouffante des sovietiques concretisee dans l’apparition de la Cooperative Apicole de Production, mais aussi de quelques investissements comme l’introduction du courant electrique, la construction d’une ecole etc.
Le chapitre La foi et l’eglise presente plusieurs aspects concemant l’evolution de la foi chretienne orthodoxe, greco-catholiques et de nouveau orthodoxe, des donnees sur l’eglise du village.
Plusieurs aspects portant sur les traditions, les coutumes du village sont presentees dans le chapitre Fragments de l’heritage spirituel: « claca »

(une reunion des femmes), la danse, la chanson, Ies coutumes de Noel et d la Nouvelle Annee. Celles-ci presentent un grand interet vu que plusieur d’entre elles sont entrees dans le tresor passif des valeurs spirituelles, etant present connues seulement par Ies vieux du village.
II faut aussi mentionner la beaute des coutumes de mariage, ; comprenant toutes Ies etapes du rite : la foi, l’invitation au mariage, li mariage proprement dit avec la parare des maries, mais aussi des dite pleines de conseils.
Le chapitre Le costume traditionnel – un joyau roumain de plus ei plus rare est â son tour interessant, car Ies pieces du costumes traditionne sont de plus en plus rares.
Quant au chapitre Les fils du village Ies plus instruits, on remarqui ceux qui ont suivi des cours universitaires, quelques-uns etant restes dans li village, la plupart etant repandue dans tout le pays.
L’ouvrage se finit par Quelques considerations generales ei soutenant l’idee que tous les fils du village doivent donner leur apport afli de mieux mettre en valeur les beautes du cadre naturel, les richesses di village, l’histoire et les traditions afin de transformer la localite dans um destination touristique.
Version francaise Olivia Ioana Boţi