S-au împlinit, în anul 1980, 525 de ani de la prima atestare documentară a satului Valea Drăganului, dar sîntem convinşi că vechimea sa este mult mai mare. Poate că locuitorii acestei văi au fost siliţi să lucreze la ridicarea castrului roman de la Bologa (Resculum) sau la pavarea drumurilor. Arheologii clujeni au descoperit urmele unor puncta da pază ale romanilor pe înălţimile Grebănului, Măgurii şi Bouriştii.
Cînd ungurii au apărut la porţile Meseşului, voievodul Gelu i-a întîmpinat cu oastea sa. Lupta s-a dat la poalele Grebănului, în hotarul satului Hodişu. Cine vor fi fost oştenii ?. Sigur locuitorii din zonele apropiate, deci şi de pe valea noastră. Gelu a fost ucis, iar locuitorii obligaţi, la plată . La noi cuceritorii nu s-au aşezat. Prin partea de nord a satului trecea drumul ce lega Panonia de centrul Transilvaniei, drum militar la început, apoi comercial. După organizarea Transilvaniei ca voievodat, pe la noi s-a stabilit o graniţă arbitrară pe direcţia nord-sud. La punctul numit “Cetăţeauă” s-a stabilit un punct de vamă, iar mai tîrziu, la intrarea în sat s-a stabilit un punct de vamă, dotat cu clădiri speciala destinate funcţiei de vămuire. Locul se numeşte astăzi Valea Banului, probabil datorită faptului că aici sa luau odinioară banii de vamă . În faţa năvălirilor tătare, maghiarii au construit cetăţi de apărare, cum este cea de la Bologa, în jurul căreia mai tîrziu s-a constitui o moşie ce cuprindea Fildurile, Huedinul pînă la Șaula, Călata, Călăţelele, Munţii Vlădeasa pînă la Ciucea. În arhivele maghiare sînt menţionate, începînd cu secolul XV, localităţile din jur: Csicsea, Nagy Sebes(Valea Drăganului), Kiss Sebeş (azi Poieni)..
Localitatea Valea Drăganului este menţionată în anul 1455 printre posesiunile familiei Banffy. În 1493 sînt menţionaţi şi iobagii care gospodăreau pământurile acestea. În acel an, moşia era dat dată ca zălog familiei Szarvadi, apoi va reveni familiei Banffy pentru aproape 5oo de ani. Pentru aceasta familie, locuitorii satului tăiau lemne din pădure, pescuiau păstrăvii din Drăgan, toate bunurile fiind transportate pe socoteala lor la Bonţida.
Exploatării maghiare i se adăugau şi greutăţile provocate de incursiunile tătare şi turceşti, drumul de pe valea Crişului Repede fiind cunoscut bine de ei. Tradiţia orală păstrează aspecte ala acestor neajunsuri. Se vorbeşte despre existenţa unei bisericuţe pe o înălţime din apropierea satului, Măgura, la locul numit “Tăul Savului”, care s-ar fi scufundat în tău. Dacă ara biserica trebuia să fi fost acolo şi locuitori, precum şi locuinţa stabile. Dar de ce acolo şi nu jos, în vale? Ori de frica năvălitorilor, ori în urma unei mari revărsări a Drăganului, care ar fi distrus o parte a satului . Nefiind un loc prea prielnic dezvoltării unei mari aşezări, locuitorii au revenit pe vechea vatră, la vechile ocupaţii (tăiatul lemnului, creşterea animalelor).
Documentele amintesc despre lupta dintre locuitorii satului şi familia Banffy pentru recâştigarea drepturilor în privinţa tăierii şi comercializării lemnului. Pînă în secolul XVIII, ţăranii păstrau vechea rînduială a obştilor săteşti pădurea era proprietate colectivă. Joagărele tăiau buştenii din aceste păduri, iar materialul obţinut era comercializat după împrejurări. Dar în 1796 familia Banffy obţine încuviinţarea Curţii de la Viena de a sista folosirea liberă a pădurilor de către iobagi. Oamenii continuă să taie lemnul, stăpînii iau măsuri şi confiscă joagărele. O perioadă încetează tăiatul buştenilor, dar apoi oamenii pun în taină în funcţiune joagărele, iar în 1808 guvernatorul Transilvaniei, Gheorghe Banffy este anunţat că “pădurile de brad ala preamăritei familii se scurg pe apele Crişului”. S-a ajuns la un compromis: lemnul să se taie în joagărele controlate de către gornicii familiei Banffy contra unei taxe, iar oamenii primeau un înscris cu care puteau trece materialul lemnos prin vama de la Ciucea. Multă vreme buştenii erau transportaţi direct, cu plutele pe Drăgan şi Criş, rîul Drăgan fiind amenajat în acest scop de o companie italiană condusă de către Peroţki lacob.
Pe la mijlocul secolului XIX, satul era bine întemeiat, cu activităţi economice şi culturale intense. Numărul locuitorilor era în creştere. În sat, pe lîngă băştinaşi, au venit şi oameni fugiţi din alte sate, din faţa prigoanei dezlănţuite de autorităţi, după răscoala lui Horea (ex. familia Giurgiumăneştilor provine de la Albac, din Apuseni).
Tot de pe atunci (mijlocul sec. XIX) există date şi despre învăţămîntul din zonă. Se aminteşte prin 1850 de Ioan Todoruţ, cantor şi învăţător, care împreună cu alţi fruntaşi ai satului au fost chemaţi la o adunare, unde se discutau problemele încorporării Transilvaniei la Ungaria în arma revoluţiei de la 1848. Înţelegerea nu a a vut loc şi se operează arestări. Fruntaşi ai satului fuseseră arestaţi şi în iarna anilor 1848-1849 de oătre generalul Cec, a cărui tabără era instalată pe platoul din estul satului, numit “Pod”. Fruntaşii erau acuzaţi de legături cu Iancu.
În anul 1853 o cronică menţionează că “inginerul împărătesc a împărţit cu lanţul moşia domnească foştilor iobagi, după vetre, cum au fost slujit.”
Relaţiile capitaliste îşi fac apariţia şi pe valea Draganului, joagărele sunt înlocuite, în parte, de mici făbricuţe de prelucrare a lemnului, apar carierele de piatră (înainta cu cave de 1878).
Despre aspectele vieţii economice, sociale, culturale da la sfîrşitul veacului XIX şi începutul veacului XX, a scris în cronica sa preotul Aurel Munteanu. De exemplu, despre foametea din anii cu calamităţi naturala, despre boli, despre inundaţiile Drăganului, despre ocupaţii. Ceea ce a remarcat preotul la venirea sa în sat a fost “starea înapoiată a învăţămîntului, înapoierea locuitorilor. Dar satul era locuit de români, batrînii mai purtau plete, dar în îmbrăcăminte îşi face apariţia moda maghiară: apar cizmele, buica, pălăria.
Deosebit de intensă este activitatea culturală în primii ani ai secolului XX, cînd autorităţile de la Budapesta făceau eforturi de maghiarizare. Ia naştere o bibliotecă, din iniţiativa preotului Aurel Munteanu, care la 1910 avea 200 volume. S-a constituit un nucleu de membri ai despărţămîntului Hida-Huedin a Asociaţiei ASTRA din Sibiu. În 191o s-a ţinut în satul nostru adunarea despărţămîntului, unde s-au ales delegaţi pentru adunarea ASTREI de la Blaj. În 1910 s-a înfiinţat Banca sătească, care din 1911 a fost înregistrată juridic la tribunal, sub numele de Banca „Drăganul”. Noutate pentru sat au fost conferinţele ţinute de preot şi învăţători (Despre alcoolism, Despre Napoleon Bonaparte, Despre Vasile Alecsandri). Se organizau serbări, unde răsunau cîntece patriotica româneşti, poezii. A început procesul de alfabetizare a locuitorilor, apar primele abonamente la ziare. Locuitorii erau informaţi despre încercările de unire a tuturor românilor.
Viaţa paşnică a locuitorilor din Sebiş (vechiul nume al satului) a fost întreruptă în iulie 1914. La 31 iulie 1914, a fost decretată mobilizarea generală pentru bărbaţii pînă la 42 de ani. Din sat au plecat l09 bărbaţi. Unii nu ’s-au mai întors. În sat au rămas femeile şi bătrînii, care lucrau cu greu pămîntul. Anul 1918 nu a însemnat numai încetarea războiului, ci, mai ales, acel 1 Decembrie, încununarea dorinţei de veacuri a românilor, Unirea cu fraţii lor de peste munţi. La a dunarea de la Alba Iulia au participat şi locuitori ai satului.
Unirea cu România a însemnat pentru Transilvania o nouă etapă de dezvoltare economică, socială, culturală, dezvoltare ce.s-a răsfrînt şi asupra satului . Suprafeţele cultivate cresc, numărul animalelor este şi el în creştere, se intensifică activitatea în cariera de la Valea Lungii, precum şi exploatările forestiere . Nu a fost neglijată nici ativitafcaa culturală, mai ales învaţămîntul. Numărul elevilor este în creştere; unii dintre ei urmează cursurile unor şcoli profesionale, după absolvirea celor 7 clase în sat.
Doar 20 de ani trecuseră de cînd soarele lumina asupra Transilvaniei, cînd, la 3o August 194o, o bucată din trupul ţării a fost smulsă mişeleşte. Satul nostru a făcut parte din zona „cedată”. În sat şi-au făcut apariţia jandarmii maghiari. O parte a populaţiei a riscat trecerea clandestină a frontierei şi a trecut “dincolo”. Cei mai mulţi însă, au rămas pe loc, păstrându-și obiceiurile, limba, numele lor românesc. N-a fost uşor. Mulţi locuitori, bărbaţi, au participat la război, unii s-au întors, alţii au rămas pe cîmpul de luptă.
După 23 August 1944, totul s-a schimbat, aşa cum s-a întîmplat în toată ţara.
Cu privire la numele satului, legenda spune că numele de Drăgan vine da la o fata frumoasă, Drăgana, care a loouit pe aici. Lingviştii spun ca numele ar deriva din slavonă (de la drag, plăcut)* Numele s-a păstrat chiar dacă oficialităţile maghiare au folosit termenul(numele) de Nagy Sebeş . Locuitorii spuneau simplu: Sebdiş . După eliberare satul a primit numele actual de Valea Drăganului.