Cântecul oglindea și sărăcia, precum oglindea în acordurile sale și speranțe, și dacă tot vorbim de drumuri, putem răspunde că, până nu de mult „lung mai era dealul și slab a fost calul”, fiindcă drumurile erau așa cum le lăsase țara.

În anii de dinaintea primului război mondial, drumul se îndrepta de la Vișag prin Traniș, pe la Zigur, spre Bologa. Pe Valea Drăganului, intrarea în Traniș, se făcea parcurgând satul Valea Drăganului și, trecând prin cele trei vaduri de la Bumbăr, Lunga și Didești, ultimul vad fiind întreținut de Balkany, care percepea taxă, se ajungea în actualul loc de la cooperativă, de unde, un drum sau o cărare, îți purtau pașii spre unul din dealurile Tranișului.

La Băiasă, râul Drăgan era din stâncă-n stâncă, iar cărarea traversa pe la puntea Sânzi, peste pietrocul de pe malul stâng al Drăganului, se cobora în dreptul școlii, unde cărarea se despărțea, una spre Vârtopele și Merișor, iar cealaltă, trecând din nou valea, până „la Scară”, unde se escalada stânca pe scară de lemn, de unde a rămas și denumirea locului. De aici, drumul mergea pe partea dreaptă a râului până la „Mălaiul Savului”, o stâncă pe care o escaladau din nou în drumul greu și anevoios spre Zărna și Neșu. Locul se numește „Mălaiul Savului”, fiindcă aici, un plutaș pe care-l chema Savu, și-a scăpat din desagă o pită de mălai, care s-a rostogolit în apă. Cei din Dealul Mincii coborau aval de Lunca Oaii, prin actuala plantație de molid, pe un drum de car, numit „Strunga lui Stan”.

Construcția liniei ferate, între anii 1915-1919, deschide pe lângă râul Drăgan și o potecă, locul unde este școala nu era accesibil niciunui vehicul. În anii 1936 și 1937 se încep lucrările de deschidere a drumului spre Lunca Vișagului. Muncitorii morlăcani, sub conducerea picherului Băieșu Vasile din Huedin, execută lucrări din fondurile județului Cluj și deschid drumul la „Băiasă” și la „Scară”. Începerea concentrărilor sistează lucrările și toate insistențele lui Pașcalău Iosif din Lunca Vișagului și ale lui Negru Ioan din Traniș rămân speranțe de viitor.

În 1951, Consiliul regional Bihor preia inițiativa și peste râul Drăgan apar cele trei poduri, dintre care podul de la Didești, ce face legătura între satele Valea Drăganului și Traniș, este terminat în 1957. Drumul este cilindrat și se execută drumul de sprijin până la Lunca Vișagului, lucrări care vor fi însă deteriorate de inundațiile din 1958.

Inundația din 1970 n-a afectat drumul județean, însă pe Valea Vișagului s-au produs în trei rânduri viituri care au amenințat existența magazinului. Valurile care treceau peste calea ferată forestieră și drum depășeau un metru și jumătate în înălțime, drumul fiind distrus, încât nici cu piciorul nu se mai putea circula.

La 4 martie 1956, orientați de către Comitetul raional de partid Huedin, am inaugurat întovărășirea zootehnică de creștere a oilor, care a primit numele de ²Tulnicul liu Horea². Scopul creieri acestei întovărășiri a fost acela de a experimenta unele ferme socialiste în condițiile muntelui. Majoritatea membrilor de partid au fost în primele rânduri, doveindu-și și pe această cale atașamentul. În decursul a doi ani s-a ajuns ca întregul sat să fie cuprins în întovărășire.

Statutul primit fiind sumar, adunarea generală a întovărășirii i-a adus în permanență îmbunătățiri menite să determine prosperitatea acesteia. Cu toate acestea însă, faptul că oamenii sunt încadrați în munca forestieră, iar gospodăria constituie doar un ajutor în întregirea condițiilor de viață, suprafața medie de teren pe cap de gospodărie de-abia întrece un hectar, iar centralizarea animalelor în grajduri comune mari ar fi adus o slabă fertilizare a terenurilor, a făcut ca dezvoltarea întovărășirii pe un plan economic mai larg să nu fie posibilă și după încheierea cooperativizării, întovărășirea s-a autodizolvat treptat.

În decursul celor 8 ani, conducerea a fost formată din Borta Ioan, Bențan Filimon, Negru Aurel, Negru Marian și Tulbure Gheorghe. Printr-o activizare a posibilităților interne s-a reușit să se cumpere o suprafață de 5 iugăre în Părăul Lung, unde s-a construit un saivan pentru 250 de oi. Odată cu îndrumările de trecere la autodizolvare sau valorificat toate bunurile în mod treptat, ajungându-se ca din fondurile realizate să se dea în roșu o construcție impunătoare, care în decursul anului 1973 va fi inaugurată ca lăcaș de cultură a satului, pe care preconizăm a o numi Tulnicul lui Horea.

Atunci când s-a stabilit ca fondurile întovărășirii să fie cedate pentru casa de cultură, trășnișenii s-au prezentat la adunare în masă, și-au însușit propunerea fostului comitet și printr-o acțiune de adevărat șantier național, zilnic zeci și sute de oameni, în lunile martie, aprilie, mai, iunie ale anului 1969 au răspuns prezent la căratul de materiale, sus pe deal și mai ales la ruperea dealului și a stâncii care se încăpățâna, împletindu-se cu gheață și zăpadă.

În munca ce am desfășurat-o pentru construcția casei de cultură, am simțit ajutorul tovarășului Leontin Flore, secretarul Comitetului de partid Poieni, care, împreună cu Vaseliu Costea, șeful carierei din Poieni, ne-au sprijinit prin utilaje, transporturi și praf de piatră, fără de care străduința noastră ar fi fost zadarnică. Întregul Consiliu popular comunal Poieni, prin tovarășii Varadi Victor și Costică Pașcalău, au conlucrat împreună cu IGCL Huedin – director Toșa Petru- pentru ca zidurile să crească, să crească mereu, să se apropie ziua în care scena și ecranul vor face parte din forța de atracție a culturii satului Traniș. Pe frontispiciul acestei clădiri vom dăltui Tulnicul lui Horea – Casa de cultură a satului Traniș .

Până mai ieri, oamenii din Traniș se salutau cu urarea ce, în condițiile muntelui, a depărtării de 17-25 km de medic, era supremul bine ce-l puteai ura semenului tău, fiindcă și cel căruia-i lipsea sănătatea era sortit să n-aibă zile. Din materialul evidențiat la capitolul populație, rezultă slaba longevitate din trecut și asta ca o reflectare directă a inexistenței asistenței medicale. Documentele vremii stabileau existența medicală la 17 km, dar dacă luăm în considerare și drumurile impracticabile chiar și pentru căruțe, apelarea la ajutorul medicului era imposibilă.

Trănișenii au muncit la construirea dispensarului din Săcuieu, dar practic pentru ei a fost ca inexistent. După eliberare am fost sectorizați, până în 1950 la circa Poieni, unde medicul Gheorghe Luțai a devenit adevăratul deschizător de drumuri pe linie sanitară. Din 1949 ia ființă la Traniș un punct sanitar, care din 1952 se bucură de un cadru destoinic, în persoana oficiantului sanitar Apostol Ioan, ce lucrează pentru sănătatea oamenilor, cutreierând dealurile și văile Tranișului. Din 1967 ne bucurăm de existența unui „punct farmaceutic”, care la fel este gospodărit de Apostol Ioan.

La o distanță de 3,5 km, pe teritoriul Văii Drăganului, la Valea Lungii, au sprijinit inițiativa lui Lazea Gheorghe a lui Indrei, pe atunci președinte al Sfatului popular Valea Drăganului și în anul 1958 au trecut la construirea unui dispensar uman modern. E bine să se știe că din albia râului Drăgan, din sus de podul de la Scară, trănișenii au scos și au încărcat 30 de platforme de piatră și, singuri ei, au plătit întreaga cantitate de cărămidă pentru dispensar, ei au răspuns muncilor patriotice, ei au fost sufletul realizării acestei construcții.

Așezat la jumătatea distanței între fostul sfat popular din Valea Drăganului și școala din Traniș, acest dispensar, prin munca unor cadre medicale, poate fi de folos celor ce s-au străduit să-l construiască.

Așezați în poienițe. Departe de cei ce-i asupreau, la adăpostul codrului și a „înțelegerii cu grănicerii domnilor”, foștii fugari au răsuflat pentru un timp mai ușurați. Săraci și departe de sat, ei au început a defrișa în jurul așezării lor, la început pentru nevoile personale de construcții, ulterior la lărgirea poieniței și nu le erau străine nici chiar metoda incendierii pădurii „le păștea Mândraia”, adică provocau incendiul, deoarece „după Mândraia, creștea fain iarba”, cum explica plină de mândrie Vaida Ana – Păsuloaie. Suflul acesta de libertate n-a dăinuit mult și nobilimea a început să valorifice prezența iobagilor de pe moșiile lor. Așezați pe lângă râul Drăgan, sătenii au trebuit să lucreze la tăiatul pădurilor și la transportul lor cu plutele până la Oradea. Plutăritul, obligație feudală, a constituit o povară foarte mare și periculoasă pentru munteanul care scăpa din vâltoarea valurilor numai datorită forței fizice.

Când „s-a suflat” în 1948, adică s-a desființat iobăgia, trănișenii erau sus la Zărna, pregătiți pentru a pleca cu noi și noi plute spre Oradea. Existența ocupației de plutărit este consemnată deci înainte de 1848. Plecarea se făcea spre locurile de muncă pe jos, cu scule, cu desagii cu alimente și cu pătura în spate. Își fasona lemnul, corhănea și, în aval de locul de acumulare, își construiau pluta. După ce plutele erau închegate, era deschisă stavila, apa din lacurile de acumulare pornea la vale, ducând aurul verde spre Oradea.

Plutărind pe Drăgan, râu cu destule obstacole în față, cu albia strâmtă, cu stânci ca: Țiriac, Bălătruci, Băiasa și multe altele, plutașii trebuiau să fie adevărați meșteri ai navigației, apa râului se ridica cât albia și orice neatenție îi putea costa viața. E de remarcat faptul că le era străin înotul și asta cred pentru că în copilărie nu coborau spre vale, ci trăiau viața de păstor sus, pe dealuri. Cei care scăpau din valuri erau oameni voinici, care nu se temeau de apă, chiar dacă le ajungea până la piept.

Sosiți în Oradea, își dregeau frigul cu o pălincă, luau un tar de două vici de mălai în spate și… distanța de 80 de km, peste dealurile Bulzului, „într-o zi bună” erau acasă și… același circuit – iar la Neșu sau Zărna, iar la Oradea, totul fiind determinat de voința domnilor, de vica de mălai, până când pe unii îi înghițeau valurile, iar pe alții reumatismul.¹

În 1948 „s-a suflat” terminarea iobăgiei, dar nu și a plutăritului, ce a rămas până la începutul primului război mondial, dar de astă dată numai până la „grapa de la Ciucea”, unde firma Berger își avea depozitul intermediar.²

Din 1915 se începe la construirea căii ferate forestiere și se termină până la Piciorul Porcului. La construirea acestei linii au lucrat în mod deosebit prizonieri de război ruși și italieni, precum și femei și copii din sat. Deschiderea liniei ferate forestiere a constituit un drum de acces mai ușor și o posibilitate mai mare de exploatare a oamenilor și a bogățiilor. Întreprinderea forestieră, după 1919, a fost preluată de către V.V. Tilea, care a funcționat până la 11 iunie 1948, când a fost naționalizată.

Munca forestieră se realiza „cu puterea” de către oameni ca nenea Burghi, care, în tinerețe, se luptase cu ursul. Doborârea și secționarea arborilor se făcea cu joagărul, corhănitul și încărcatul cu țapina și cu, indiferent dacă era sau nu, cu puterea. Construirea unor scocuri seci sau de apă era o adevărată specialitate a trănișenilor, care, din Tismana până în Bucovina, erau solicitați de diferite societăți. Din lipsă de funiculare, sau alte mijloace mecanizate, oamenii noștri știau că „lemnul se duce pe lemn”. Reglarea pantei, amortizarea alunecării lemnului pe scoc era treabă de inginer, pe care însă mintea trănișanului și experiența din neam în neam, o rezolva în situații date. Cei care cu potcoave pe picior mergeau pe coarda scocului de apă nu vor putea uita cum în ecourile munților răsuna cuvântul „garga”, ceea ce însemna liber plutitul, sau „bauf”, să se oprească plutitul.

Alunecând de vale, lemnele duceau cu ele o părticică din viața trănișanului, care, ud, flămând și obosit, își vindea munca pe jetoane (bani convenționali din os, care nu aveau valabilitate de circulație decât la „cantină”, adică la prăvălia și crișma proprietarului Tilea). I.F.R.³ n-a însemnat nimic mai mult decât Berger, oamenii au dormit mai departe într-o colibă, care era jumătate în pământ, iar forestierii, cu obielele la cap, dormeau pe cetină înveliții în țolul⁴ dus de acasă, picioarele le erau dogorite de foc, părul îngheța pe rădăcini, iar trunchiul se afunda an de an în junghiuri, care „nu știu de ce” îi săgeta, îi ținea la pat cu pâine câștigată de copii, care intrau și ei de la 12-13 ani în circuitul muncii, a stingerii ca o lumânare ce pâlpâie, ca apoi să fie înecată de vânt. Meșteri renumiți, ca Sâmioanea Chiodii, Jijorea, Mânga, Ghiuța, Gruia, Rusalimu Făniucului, au dus faima trănișenilor pe toată cununa Carpaților, alături de alte sute de trănișeni care plecau cu ei în campanie de lucru.

Colaborând cu muncitorii italieni și tirolezi, de la care au împrumutat scule ca: țapina, plencacea, percum și comenzi de lucru ca: fuxă, pălugă, ciot, volta, rauf, mărină, pais, rând pe rând s-au specializat, iar viața lor a început peregrinări spre locuri socotite mai bune, iar sfârșitul – bătrânețe prematură și niciun pensionar din sutele de trănișeni cărora li se „trăgea cranc-cas”, adică contribuție pentru asigurările sociale, dar care, din cauza evaziunilor fiscale ale stăpânilor, n-au fost evidențiate decât sporadic. Concedii sau drepturi sociale n-au fost cunoscute, se lucra „cu ruptul”, din zori până nu se mai vedea, alimentarea era 5 kg de pâine, 1 kg de slănină, și 1 kg de brânză pentru cei ce lucrau pe Drăgan și mămăligă cu brânză pentru cei plecați mai departe.

În viața lor revolta izbucnea mereu. Plecarea spre alte locuri, spre alte firme, neprezentarea la lucru, „decât să lucru degeaba mai bine-mi număr cartofii” (adică se hrăneau cu cartofi și stăteau acasă), sau greva manifestată prin împlântarea țapinilor și securilor în lemn, în prezența stăpânilor, culminând cu incendierea parchetului și a pădurii, demontarea liniei ferate sau spargerea sediului administrativ și lovirea domnilor, încercau să-și câștige drepturile și dreptatea. Nenorocirea era că de cele mai multe ori era bătut un funcționar modest, care avea contingențe directe cu oamenii și rareori puteau gusta vreun „lat de țapină” cei din comitetul de administrație. Este de remarcat că, în perioada grevelor din Valea Neșului și de la Poieni, au avut loc manifestații la care Pavelea Clinciului striga în gura mare:

„Fraților ascultare,

Să trăiască forestiera boierească

Și la șase luni să ne plătească!”

Din munca lor, trănișenii n-au găsit alinare, în schimb stăpânii și-au agonisit noi și noi acțiuni. Al doilea război mondial n-a fost cu nimic mai dulce pentru țapinari. Cei rămași dincolo, în România, împreună cu refugiații, înjghebându-și un nou Traniș în pășunatul de la Floroi, au muncit în continuare la I.F.R. aducându-și alimente de la Beiuș, iar cei din Ungaria au executat muncă forțată la Nemzeti Munka Kozpont. Beneficiarii erau aceeași și de o parte și de alta de frontieră – germanii și italienii ce-și trimiseseră delegați, care circulau peste frontieră în bunăvoie, storcând vlaga celor care-i „împăcaseră” prin Dictatul de la Viena.

La începutul verii 1948, fabrica de la Poieni este naționalizată, director ajungând gateristul Lucaci Flore, Lucaci Simion activist și organizator sindical, Lucaci Gheorghe, secretar de partid.

Valorificarea bogățiilor naturale de către ochi ageri care au găsit posibilitatea unor bani mai puțin munciți a atras pe trănișanul sărac în carierele de valorificare a andezitului, care în prezent este păstrat ca o rezervă care va fi valorificată în viitor.

După primul război mondial au fost deschise cariere pentru cioplit piatra, în locurile cunoscute azi ca: Baia Niculaii pe Valea Vișagului, la Pepiște, la Hiribiște, în Dosul Mincii, în Cheșcheș, la Bîtcan și la Cotârcu. Calitatea deosebită a pietrei a atras numeroși antreprenori, care până în 1940 au exploatat aceste bogății. Haralambie Ionescu ducea piatra pentru pavatul străzilor din București.

În această muncă și-au găsit de lucru numeroși săteni, care cu brațele, devenind cioplitori sau șătrari, sau cu atelajele, transportând în condițiile extrem de grele a drumului de munte, își câștigau cele necesare modestului lor trai. Unii oameni nevoiași au ajuns să se înhame la săniuțe sau la cărucioare, pentru a transporta din Baia Niculaii piatră cioplită până la linia de cale ferată forestieră, de unde lua drumul spre Calea Victoriei.

În anii de după eliberare, nevoile crescânde de var au dus la valorificarea resurselor naturale de calcar care se găsesc în zona Groapa Peșterii. S-au realizat cantități însemnate de var de o calitate excepțională, ce și-a adus partea de contribuție la realizarea construcțiilor social-obștești, cât și la numărul însemnat de case construite în sat. Exploatarea acestor bogății nu este însă la nivelul posibilităților.

Cărări ce duc la moară

Producători a unor modeste cantități de secară, dar mai ales de harnici secerători, care coborau spre câmpie în perioada secerișului și, lucrând de dimineața de la trei și până târziu la lumina lunii sau a stelelor, își agoniseau „o coasă” cca. 1.000 de kg cereale. „Coasa” era formată din bărbatul casei, în calitate de mânuitor al coasei, un copil, care făcea legături și orânduia mănunchii, numit de altfel mănuncher și soția, care lega snopii.

După o muncă istovitoare, aceste cereale constituiau baza aprovizionării cu pâine pentru un an. Cu ce mai aveau, cu ce mai aduceau toamna de la culesul porumbului sau prin cerealele obținute prin schimb cu cherestea, își asigurau, în primul rând pâinea, care, de, altfel, era alimentul de bază, alături de lapte, slănină și brânză.

Dacă, în general, datorită hărniciei oamenilor, pâinea nu lipsea de pe masă, era în multe cazuri de slabă calitate. Morile de la Albu, a Sfătului, a lui Chiriloi și a Florii Natului au funcționat până la începutul anilor noștri. Erau acționate de niște pârâiașe cu debit scăzut. Roata hidraulică avea diametrul de 3-4 m, lungimea cupelor de 60-70 cm. Roata acționa grindeiul și, prin acesta, piatra de moară, care era întreținută de fiecare după cum se pricepea morarul. Celelalte două mori pe cursul râului Drăgan, a Alesii și a lui Țimbic, lucrează calitativ mai bine. „Oticăul” era o măsură de luat uium, se lua un oticău dintr-o vică (evaluată la 30 l), respectiv cca. 7%, exceptând cazul când tarul era vămuit „din greșeală” și de către morar, și de către morăriță.

La fiecare moară și, în general, pe grupe de case, măcinarea sării și a porumbului pentru pisat se făcea în râșnițe acționate manual. Manevrarea acestei râșnițe sau ajutarea morarului la ridicatul pietrei, cât și învârtitul la scaunul de făcut funii, ce se găsea la fiecare moară, era o muncă extenuantă, de care generația care ia pâinea sau făina de la cooperativă, sarmalele le mănâncă cu orez și nu cu pisat, solicită sare fină la pachet sau nici nu mai știe cum să pună funia în coarne la boi, trebuie să știe că cei ce ne ducem pașii spre apusul vieții, n-am gustat decât târziu din această pâine, care te obligă să cunoști viața părinților și bunicilor tăi din trecut.

Munca prestată la stăpânii domeniului, îndreptățea sătenii noștri la exploatarea unor materiale lemnoase „căzături”, respectiv materiale accidentale, ce erau scoase din pădure și transportate la joagăre pentru a le transforma în cherestea.

Înainte de cunoașterea acestor joagăre acționate cu apă, munca de transformare în cherestea se făcea cu „paligonul”, un firez manual care în sus era tras de doi oamenii, iar în jos de unul. Pe parcurs au luat ființă aceste joagăre care fiind asigurate cu un debit de apă corespunzător, au ușurat enorm munca oamenilor.

Apa cădea de la înălțime pe o roată cu cupe (Apa cădea de la 4-5 metri pe o roată prevăzută cu cupe de 60-70 cm.), denumită grindei, ce avea înfipt în capăt o manivelă care, la rândul ei, era legată de un jug la mijlocul căruia erau așezate una sau două pânze de fierăstrău, care, în mișcarea de „sus, jos”, tăia lemnul în scânduri. Roata acționată de apă (grindeiul), împingea înainte și carul pe care era așezat lemnul. Producția unui astfel de joagăr era de 2-3 mc cherestea pe zi, iar randamentul la transformarea lemnului rotund se ridica la 75-80%.

Sătenii economiseau materialul lemnos, mai ales când era vorba de grinzi, care în alte situații se obținea prin cioplire. Cheresteaua obținută era întrebuințată fie la construcții personale, fie că erau încărcate pe car și transportate la câmpie, unde se realiza schimbul cu grâne. Săptămânal coloane de care sau căruțe luau drumul Sălajului sau Bihorului, cu scândurile ce erau debitate în cele cinci joagăre așezate: trei pe locul dintre piatra Băiesii și la Scară, unul la Lunca Oaii și unul la moara lui Țimbic.

Ultimul joagăr, care în mod deosebit ne-a debitat peste 200 mc lemn pentru școală, după moartea fostului său jogărar, Negru Ioan, a fost mutat la CAP Bănișor în Sălaj, unde funcționa acționat de un motor.

Munții s-au mișcat,  Dar… nu pentru „căpitan”

Împroprietărirea celor ce-au slujit ca iobagi cu terenul din Dealul Mincii până la Pârâul lui Foale și cu Fața Șchiopeștilor, inclusiv Bălătrucii, n-a rezolvat necesitatea de pășunat, am rămas pe mai departe ca să închiriem pășuni. Cu ocazia împroprietăririi foștilor iobagi, li s-a dat terenuri abrupte, spunându-li-se: „acestea-s locuri bune pentru caprele voastre”¹.

Unirea cu patria mamă, vâltoarea mișcărilor muncitorești din 1918-1921, adună în sufletul trănișanului dorința de a deveni proprietarul munților, care pe parcurs își schimbaseră stăpânul, din Banffy în Tischler. Contradicțiile dintre proprietarul firesc și cel pe care hârtiile vremii îl arată își au originea mult mai îndepărtată. În raportul numărul 13 al lui Gyarmathy Zsiga, inspectorul familiei Banffy din Zam-Sâncrai, datat din 19 aprilie 1863, se informează: „Comunele Sebeșul Mare, Rogojel, Vișagu, Traniș, Buteni, Boci, Călata și mai mulți privați vor să facă ocupație în domeniile înaltei familii. În fața judecătoriei urbariale ar trebui clarificată partea de pădure potentată. Astfel, părțile rămase ar fi asigurate împotriva atacurilor (perturbanților)” și inspectorul adaugă și soluția ieșirii din impas: „totul și cu succes, după părerea mea, numai cu moșii curate se poate face”. Poziția perturbanților o justifică însăși nevoia-sărăcia în care se zbat locuitorii acestor meleaguri. Astfel, în 1893 sunt citați ca proprietari ai Tranișului²

Lupta pentru existență impune intrarea pe moșia „domnului de pământ”, transformarea pădurii în teren agricol este gândul de fiecare zi al țăranului însetat, și munca acestor oameni face ca întinderea satului să ajungă a fi evaluată, în 1910, la 4.737 iugăre. Cu toate că iobăgia a fost abolită în 1848, lipsa de teren îi ține în continuare în dependență economică față de stăpân. După 1848, trănișenii nu mai sunt obligați să lucreze trei zile pe săptămână la exploatarea de pădure și plutărit, la vânătoare și pescuit, însă sărăcia în ține pe mai departe la poarta celor care discută cu ei și fac tranzacții de pe poziția de stăpân.

Nenea Gheorghe, Negru, își amintește că tatăl său a arendat 6 iugăre de pământ de la baron plătind 70 de coroane pe an. Trudind întreaga familie, de-abia a ajuns în 1909, după cinsprezece ani, ca să devină, prin cumpărare, proprietar. Lipsa completă de pășune și pădure îi obligă pe trănișeni, ca de altfel și pe încă alte nouă sate, să ceară exproprierea domeniului Tischler.

Comisia de reformă agrară din Transilvania încearcă inițial să rezolve solicitarea celor zece sate de pe domeniul amintit, însă procesul de expropriere degenerează și rând pe rând au loc decizii determinate de elementele politice ale vremii. Poziția de conducător este preluată de goga-cuziști și legionari. De la bun început își oferă serviciile de apărător al dreptății Amos Frîncu, conducătorul organizației naționaliste ardelene „Frăția de Cruce”; un altul este Emil Șiancu, feciorul preotului din Vișag și Traniș. În 1933, Emil Șiancu îl împușcă pe Mauriciu Tischler pe culuarul Curții de Casație din București³. Căpitanul Emil Șiancu și-a găsit sfârșitul în lagărul de la Miercurea Ciuc, sătenii noștri au păstrat o pioasă amintire pentru omul ce inițial a încercat să le stea în ajutor, dar l-au părăsit de îndată ce a pornit în cârdășia lui Zelea Codreanu.

Cele zece sate, între care și Tranișul, solicită inițial fiecare terenul pe care în trecut îl arendaseră de la Tischler. În 1925 se dă o decizie în acest sens, însă pe de o parte apar unelte ale lui Tischler, ca inspectorii Golgoteanu și Tera Popescu, care opinează pentru o nouă decizie de reformă agrară, ce avea ca scop să învrăjbească satele între ele, pentru ca poziția lui Tischler să fie mai ușoară în apărarea domeniului.

Prin decizia din 1928 ni se răpea Ciunjuștea și Fericelele, care se atribuie satului Bologa, ce niciodată-n viața lui nu folosise acest teren. Tranișului i se atribuie Poiana și Priporele, care completau satul Lunca Vișagului. Această decizie, pe lângă faptul că a fost legal contestată și n-a căpătat caracter de aplicare, n-a fost respectată niciodată de către satul Traniș. Atunci când în prezența unui pluton de jandarmi s-a încercat a se impune cu forța aducerea unei turme de oi sterpe, sătenii din Merișor, având sprijin în Negru Ioan-Făniuc și prin eroismul lui Vaida Mihai, Vaida Crăciun, Vaida Gheorghe, Bențan Ioan-Țimbic, Vaida Ioan-Bandă, Vaida Ana-Păsuloaie, Vaida Oana – a Petruli, care au îndurat represiunea jandarmilor, alături de cei din Vârtoapele în frunte cu Negru Gheorghe și Negru Rusalim, s-au bătut cu jandarmii.

Dacă alte sate s-au lăsat atrase în vâltoarea luptei politice, ai noştri, simpli şi cinstiţi, cu forţe proprii, au căutat dreptatea şi au apărat-o cu demnitate.

Am fost, suntem şi vom rămâne stăpânii acestor munţi. Crima comisă de către Emil Şiancu în 1933 a zguduit adânc întregul sat. Chemaţi fiind să participe la Bucureşti, la o mare demonstraţie în care se cerea eliberarea lui Şiancu, spre marea surprindere a ţăranilor munteni, au întâlnit aici o mascaradă legionară. Momentul în care legionarii doreau să-i echipeze în cămăşi verzi constituie ruptura dintre marea majoritate a muntenilor şi între cei ce încercau să-i ducă la rătăcire. Sătenii noştri se întorc la Traniş, unii pe jos chiar, deoarece nu fuseseră demni de a veni cu tren special, alţii fără bilete, şi-n gara Poieni, când urma să fie predaţi, se bat ci jandarmii.

Ajunşi înapoi în Traniş, ei refuză orice tranzacţie cu partidele politice şi mai ales devin ostili mişcării legionare şi celei goga-cuziste. Încercarea unor vârfuri legionare din alte sate de a organiza adunări şi ieşiri legionare se soldează cu bătăi, în care ai noştri pun mâna pe „brişcă” şi taie fără milă.

Este semnificativ faptul că Emil Şiancu fusese contemporan cu generaţia în floare din Traniş, copilărise cu aceştia, şi-n tinereţe fusese iubit de fiii satului, dar în momentul în care păşeşte în tabăra legionară, devine străin pentru trănişeni, iar Tranişul rămâne satul fără de cuiburi legionare, cămăşile verzi sau albastre ale vecinilor de la Ciucea n-au găsit loc pe pieptul cinstit al trănişenilor, pe pieptul care a stat deschis aici, la poalele muntelui.

Aversiunea faţă de fascism rezultă şi prin felul în care şi-au dat votul diferitelor partide politice între cele două războaie mondiale. Atraşi mai mult de demagogia lui Maniu, merg alături de acesta până în 1937, când „Şiancu a luat contact personal cu d-l Maniu, spre a discuta asupra posibilităţilor unor colaborări”⁴ Această orientare a lui Maniu, trimite masele de alegători (acei care puteau fi duşi la vot, fiindcă mulţi fugeau pe munte) în tabăra liberală, cu toate că la alegerile din 1937 Vaida şi V.V. Tilea, proprietarul I.R.F. de la Poieni, aveau propria lor grupare dizidentă, care, după cum bine se ştie, avea un caracter de dreapta. Oamenii sunt duşi cu trenul la votare, dar după ce se constată că n-au votat pentru stăpân, li se oferă să se întoarcă pe jos.

Anul 1944 aduce pe pământul Tranişului un pluton de legionari de-ai lui Horia Sima, dar, aceştia, negăsindu-şi în nimeni sprijin moral, cu ajutorul populaţiei locale, sunt dezarmaţi de către formaţia condusă de către sergentul TR Tămaş.

În Fericele se găsea o exploatare forestieră a lemnului de foc şi un canal de apă ce mergea pe valea lui Onucaie până sub Băndoaie. Urmaşii lui Tischlet şi unele vârfuri din Bologa se prezintă drept urmaşi ai întreprinderii hortyste Nemzety Munko Kozpont. Tranişul preia însă această exploatare şi oamenii săi harnici, toată iarna anului 1944, sparg gheața din canal, pentru a da fabricii Clujeana, care lucra pentru front, cât mai mult lemn de foc.

Disensiunile între sate continuă, şi în 1947 are loc o adunare a delegaţilor din cele 10 sate în sediul fostului Consiliu popular din Valea Drăganului. Tischler şi unele sate ce pescuieseră în apele tulburi ale politicii burgheze îşi mai poartă speranţele, vin echipaţi cu avocaţi şi discursuri, dar delegatul Comitetului judeţean al PCR Cluj, analizând situaţia fiecărui sat şi după discuţii de o zi în care sătenii sunt chemaţi să-şi spună cuvântul, să-şi motiveze doleanţele, să-şi justifice temeinicia acestor doleanţe, stabileşte situaţia repartizării domeniului Tischler, iar inspectorul silvic Iosif Nistorică delimitează pe o nouă hartă cele stabilite de comun acord. Astfel, ceea ce cei peste douăzeci de ani n-au rezolvat se vede înfăptuit în primii ani ai puterii populare.

Tranişul rămâne proprietar în Ciunjişte, Fericele, Floroi și Poduri, iar groapa Peșterii, Podeiul Bătrânii, au fost cedate liber consimțit cătunului de case Alunu din Lunca Vișagului.

Căpitanul Emil Șiancu și-a găsit sfârșitul în lagărul de la Miercurea-Ciuc, sătenii noștri au păstrat o pioasă amintire pentru omul ce inițial a încercat să le stea în ajutor, dar l-au părăsit de îndată ce a pornit în cârdășia lui Zelea Codreanu.

Dorința de a se da un aspect antisemit acestui proces de împroprietărire, de a face o masă de manevră din oamenii acestor munți, n-a prins rădăcini. Politicienii, fie că s-au numit liberali, țărăniști, vaidiști, dar mai ales legionari și goga-cuziști, s-au aflat în impas ori de câte ori s-au prezentat cu propaganda lor deșănțată. Ideea de apolitici, așa cum se considerau oamenii acestui sat, i-a făcut de fapt oameni politici înțelepți ai rezistenței pasive sau chiar sângeroase.

Nici chiar dictatura regală, cu al ei partid totalitar, Partidul Națiunii, n-a reușit să facă mai mult. Îmi stă în față așa zisa legitimație pe care Partidul Națiunii din comuna Traniș, cu numărul 212 din 1940, o eliberează pentru Negru Parasca, la 21 iulie 1940. Rezultă că înscrierea s-a făcut prin copierea registrului de evidență a populației. Negru Parasca era la acea vreme o țărancă analfabetă, de 50 de ani, care habar n-avea nici cine-i regele în România. În discuțiile purtate cu fosta membră, aceasta nu-și amintea cum a ajuns acea hârtie în hârbul cu contracte, dar ea știa că în aceste hârburi (oale de lut) ea punea tot ce primea de la notărășie sau mici bucăți pe care preoții semnau pentru plata birului și a clăcii.

Muntenii acestor plaiuri s-au încadrat în de cursul vremurilor cu securea în mână în rândul celor de la Bobâlna, în atâtea mișcări din Munții Apuseni, alături de Horea, Cloșca și Crișan, alături de eroul de la Vidra și-n vremea anilor 1918-1919, în cei ai anilor 1944-1945, au înfipt țapinele în masa celor care le furau truda, s-au bătut cu jandarmii, indiferent de stăpânirea maghiară sau română pe care o reprezentau, dar n-au acceptat tirania, au lovit cu cruzime în trădători, au detestat fascismul, au fost dușmani ai terorii, n-au acceptat profitul și i-au urât pe profitori. Prin cinstea lor, rămân o chezășie a viitorului ce doresc să-l facă tot mai frumos prin munca lor, prin străduința lor de zi cu zi.