Distanțele mari ce trebuiau parcurse până la școala din deal au aprins în sufletele celor din cătunul Dealul Mincii, Avrămești și mai ales Vârtoapele și Merișor năzuința de-a avea și ei o școală mai aproape, acolo, jos, în vale, zis doar aproape, deoarece și așa distanțele au rămas între 3-7 km pentru cei ce gravitau la viitoarea școală. Gândul lor a constituit o veșnică problemă până după 1928, când se pun premizele înființării școlii.

Mutarea centrului politic al satului, prin alegerea ca primar a lui Negru Ioan-Făniuc, aprinde din nou flacăra speranței. După 1937 se trece efectiv la acțiune. Școala este amplasată pe terenul pe care Negru Ioan îl cumpărase de la Tischiler, încă în 1922. Om cu dragoste pentru cartea pe care a învățat-o ca autodidact, deoarece cei 6 copii ai bătrânului plutaș Făniucu nu prea avuseseră parte de școală, primarul cedează în mod gratuit terenul de cca. 40 de ari, iar grija și dragostea sătenilor ridică din bârne de fag o sală de clasă mare, mare cât o zi de vară, de 7/12 m, cu un antreiaș și un birou de 4/4 m.

Clădirea, deși terminată în 1939, rămâne fără de învățător până în octombrie 1940 când tânărul absolvent Egri Ludovic și inimosul învățător Valentin Pop deschid cursurile școlii, care va rămâne temelia celei ce în anii noștri a devenit școala și internatul din Traniș.

Anii ocupației hortyste, ani de grea opresiune morală, ani de mizerie și război, pe linie de învățământ, au constituit pentru acest grup de sat totuși un început minunat de școlarizare, de apropiere de carte, de cultură și asta datorită învățătorilor Egri, între 1940-1942, Pop Valentin, 1940-1944, învățătorul cu o deosebită măiestrie în predare, inimos și apropiat de popor, învățătorul care pe drumul Domoș-Huedin-Traniș, parcurs de cele mai multe dăți cu piciorul, plănuia lecții frumoase și în cuvântul lui aducea în familiile celor pe care-i vizita cuvântul năzuinței despre mai bine, a zilelor ce n-au întârziat a se adeveri. L-am întâlnit pe învățătorul Pop Valentin îmbrățișând în privirea sa ce mai rămăsese (soclul) din fosta lui școală.

Plini de emoție, retrăia zilele parcurse și, lăsând mașina în grija fiilor săi, a parcurs pe jos kilometri de drum din Traniș, întâlnind în cale zeci din acei cărora le-a deschis drumul spre carte. Veșnicul tânăr învățător a admirat școala și condițiile noi de la Traniș și, la rândul meu, am înțeles apostolatul învățătorilor Pop Valentin, Egri Ludovic și Viskyi Ernestin, oameni care în vremi tulburi au adus limpezime în sufletul acestor săteni și ca unul care am trăit bucuria de a fi fost lăsat să predea câte o lecție ori de câte ori veneam acasă ca elev normalist, i-am strâns cu deosebită stimă mâna celui ce în această școală mi-a fost instructor și predecesor.

Clădirea lovită de ciupercă, a fost demolată în 1964, învățătorii au plecat în alte părți, ctitorii ei, Ioan și Berta Negru, au plecat și ei pe drumul veșniciei, acolo sus lângă bisericuța moțească, dar amintirea lor a rămas veșnică prin tot ce-au dat, prin tot ce-au sădit, prin drumul ce l-au deschis școlii, înfăptuind cu dragoste și abnegație dorința sătenilor de-a avea și ei o școală jos, în vale.

Vara anului 1944 cantonează în școală un pluton de grăniceri hortysti, care reușesc să distrugă mobilierul, padimentul și chiar geamurile. În octombrie 1944, am schimbat arma cu creionul și, adunând în 7 clase 109 elevi, am pornit pe un drum greu de refacere a localului și de realizare a școlarizării.

Greutățile cauzate de război, conștiința înapoiată a multor părinți, nevoile materiale imediate mă întâmpinau zi de zi cu noi și noi probleme, pe care cu ajutorul foștilor mei ortaci din batalionul fix am încercat și atât cât cei 22 de ani ai mei mi-au permis. Pe acest drum spinos școala din Traniș s-a renăscut cu tot ce țara înfăptuia, școala a devenit tot mai mult copilul drag al satului și satul și-a găsit împlinirea de atâtea ori prin școală.

În 1945-1946 a mai funcționat ca învățător suplinitor Romul Lazea, absolvent de gimnaziu, care cu străduința sa și-a adus aportul la luminarea generației ce se ridica. Anul 1946 aduce pe aceste meleaguri pe Butnaru Iulia, învățătoare tânără cu elan și dragoste de muncă, care va rămâne peste trei decenii sufletul școlii din Traniș, ortacă a tot ce Tranișul, prin dascălii săi, și-a înfăptuit. Prin grija subinspectorului de plasă, Aurel Tulbure, școala este încadrată din 1 septembrie 1946 cu două posturi de învățători, fiind titularizați Negru Aurel și Butnaru Iulia.

Reparându-se distrugerile cauzate de grăniceri, în toamna anului 1946 școala este cuprinsă de incendiu și în miez de noapte cei doi învățători, însoțiți de vecinii Hanga Simion, Florea Iosif și Negru Ioan salvează clădirea ca apoi… cei ce din salarul lor abia își cumpărau două vici de mălai, pornesc la refacerea școlii, cu ajutorul benevol al satului și mai ales pe împrumuturi ce le-au plătit din propriul lor salar.

Reforma învățământului din 1948 n-a găsit în Traniș condiții de trecere la învățământul de 7 ani. Școala a rămas cu primele 4 clase până la 1 noiembrie 1949, când ia ființă clasa a V-a cu 26 de elevi. Învățătoarele Negru Iulia și Sîmpetrean Nastasia lucrau la clasele I-IV, iar învățătorul Negru Aurel devine profesorul universal al clasei a V-a. Lipsa de local determină instalarea sălii de clasă în locuința familiei învățătorului, iar ușa sălii de clasă rămâne pentru un oarecare timp prima tablă pe care viitorii tehnicieni Tulbure Gheorghe, Negru Aurel, Pașcalău Viorel, Costea Gheorghe sau învățătoarele și profesoarele Viorica Bujor, Maria Toderaș, Lucreția Popa, Viorica Pașcalău și mul? I alții au avut-o în clasa a V-a.

Biroul școlii a devenit dormitor pe „priciuri” pentru băieți, o altă cameră, vecină cu sala de clasă, dormitor pentru fete, bucătăria învățătorului era și a internatului, precum și cămara și grădina de zarzavat deveniseră proprietate a comunității de elevi și dascăli. Munca de bucătar era îndeplinită de către cadre și de către eleve. Laptele și carnea conservată erau primite cu ajutorul celor de la plasa Huedin. Bucătăream așa cum puteam și mâncam așa cum ne găteam. Când ne întâlnim azi, ne aducem cu drag aminte de zilele primului an în care elevii au învățat carte, noi ne-am experimentat pentru a deveni profesori și împreună unii cu alții am făcut o treabă bună.

Anul școlar 1949-1950 ne-a pus în față problema cuceririi de spații noi pentru dezvoltarea școlii. Dat fiind că în Traniș se găsea ridicată în roșu o construcție cu destinația de grajd comunal, organizația de partid își însușește necesitatea transformării construcției din grajd în școală și printr-un memoriu semnat de biroul o.b. PMR. Format din din Borta Matei, Negru Crăciun și Tulbure Ispas și avizat de către Cominetul provizoriu din Valea Drăganului – președinte Teodor Albu și secretar Leontin Florea. S-a intervenit la data de 25 iunie 1950 la județeana PMR Cluj, răspunsul l-am primit prin viu grai de la secretarul de plasă Orban, care ne-a spus indirect că facem un lucru bun.

A urmat o adunare de partid în data de 13 august 1950, în care s-a hotărât să se treacă la muncă pentru transformarea grajdului în școală. Suma necesară se va realiza din contribuția întregii populații. Semnează procesul verbal: Borta Matei, Negru Crăciun, Ioan Pașcalău-Toanea, Gheorghe Pașcalău-a Samoilii, Cătaș Gheorghe-Dongu, Popa Ioan-Sfăt, Borta Ioan-Cocioane, Tulbure Ispas-Rujii, Vidrean Crăciun, Matiș Ioan-Horti, Pașcalău Gavril-Cotîrc, Negru Ioan, Negru Ioan-Uțu, Bențo Onuț, Negru Iosif-Chifor, Popa Ioan-Mitruți, Preda Ioan, Tulbure Ioan, Aurel Negru, iar bătrânul invalid Costea Dumitru, omul căruia primul război mondial îi luase un picior, iar cel de-al doilea război pe cei doi fii ai săi, Crăciun și Aurel, căzuți în rândul vânătorilor de munte pe front, n-a semnat fiindcă n-a știut, dar și-a adus contribu? Ia de 500 lei.

Casa învățătorului a devenit bucătărie și cămară pentru meșterii din Huedin, ce au lucrat la terminarea localului, și ziua de 7 noiembrie 1950 am sărbătorit-o cu cele două clase în școală nouă. Internatul avea de acum să cuprindă pe cei 50 de elevi ai claselor V-VI, de aceea? I pe acest plan era nevoie de spațiu. Tranzacțiile pentru internat au fost mai grele. Localul din bârne era deja destinat cooperativei, de aceea, când am cerut ca jumătate să ni se dea nouă pentru internat, adunarea generală a organizației de bază n-a mai putut da un răspuns clar, opiniile erau împărțite. În final, treaba a fost hotărâtă de B.o. b, în care erau Borta Matei, Negru Crăciun și Negru Aurel.

În principiu, tovarășii au rămas de acord ca să se dea și pentru școală din local. Greutatea am întâmpinat-o la împărțirea unei săli de 8/6 m. Solicitam să ni se dea 4 rânduri de grinzi de tavan pentru școală, iar Borta propunea invers, un spațiu mai mare pentru cooperativă. În mijlocul sălii „am pus la vot”, dar Negru Crăciun se abținea mereu de la vot, căutam să ne convingem reciproc cu Borta și când credeam c-am realizat ceva iar votam și iar Crăciun ne lăsa, prin abținerea sa, să ne continuăm munca de convingere. Într-un timp, Negru Crăciun, omul care în 1944, cu pușca lui de vânătoare zdrobise pe fasciști, ne spuse calm: să împărțim frățește, câte trei grinzi la internat și trei la cooperativă. Sala respectivă a devenit sala de mese și meditație, luminată cu lămpi de petrol, cu un cuier sub streașină pentru „străiți” și cu o chemare lăuntrică adresată acestor copii de-a se ridica, de-a făuri un Traniș nou.

În această vreme am primit un ajutor prețios din partea colegului Negru Aurel, director al liceului nr. 10 Cluj, care a convenit să vină, fiind achitat din orele suplimentare ce le aveam cu soția, până ce într-o zi, șeful secției de învățământ al raionului Aleșd, Cociubei Dumitru, ne-a vizitat, aducându-ne încadrarea legală a domnului Negru, burse și schema pentru internat.

De la 5 burse, cât am avut pentru întreținerea clasei a V-a, am ajuns și până la 70 de burse, în raport cu nevoile și solicitările anilor care au urmat. Căldura cu care am fost înconjurați de domnii Cociubei și Darie de la raionul Aleșd, pentru noi a însemnat o îmbărbătare din partea unor colegi mai cu experiență.

Școala a crescut în anii următori și noi am primit încă o sală de clasă la Negru Ioan-Făniuc, ne-au rămas în continuare cele două săli de la Negru Aurel, am transformat clădirea construită în 1939 în două săli mari, cu antreu și pivniță, aveam dormitoare separate, organizate cu paturi de lemn cu etaj. În această perioadă am trecut la construirea a încă unei săli da clasă în clădirea de la „grajd”, sală situată spre miazăzi, construcție la înfăptuirea căreia au lucrat cadrele didactice și elevii mai mărișori și a cărei șarpantă a fost realizată prin ajutorul adus la procurarea materialului lemnos de către învățătorul Crețu Florian, un tânăr pe atunci necalificat, dar care, plin de avânt, dorea din inimă să ne fie folositor.

Colegele profesoare suplinitoare și învățătoare: Ana Giurgiuman, Elvira Tabără, Florica Florea, Mărioara Abrudan s-au atașat colectivului nostru și împreună cu Hossu Vasile, venit la noi în 1 septembrie 1951, Crețu Florian, au servit în mod sincer și cinstit cauza învățământului alături de cadrele de bază ale școlii.

În 1953 se încearcă „prima electrificare a școlii”. Eram dornici să-l abandonăm pe „Petrică”, petromaxul care pe lângă fum ne mai dădea și bătaie de cap pentru a-i găsi ciorapi cu…100 de lei. Aveam la discreție un dinam de tanc. „Mecanicul nostru”, profesorul Hossu, a cuplat o sârmă la dinam, pe care am transportat-o prin izolatori din toarta unor căni de porțelan, reușind să aprindem un bec la cap de linie. Ne-am bucurat că și la noi a ars lampa lui Ilici, dar am rămas și pe mai departe cu „Petrică” și cu speranța că odată va veni ziua electrificării, zi care a sosit atunci când trănișenii au reușit să înfigă pe harta năzuințelor lor un nou local de școală.

Dezvoltarea învățământului, cuprinderea tuturor copiilor în școală și internat solicita trecerea de la improvizații la un local propriu. Anul 1954 ne aduce pe aceste meleaguri pe inginerul Urdea Vasile, cu care am plănuit și apoi am trecut la executarea fundației și a soclului. Lucrarea s-a executat extra plan de către T.R.C.L., din fonduri colectate de pe unde am găsit înțelegere și bunăvoință. Inginerul Urdea și-a asumat și grija acestui șantier, cunoscut sub numărul 64.

În calea noastră s-au găsit și atunci oameni care au încercat în mod josnic să ne oprească, adevărul a triumfat și în anul următor, 1955, am continuat a lucra cu aceleași mijloace locale, până spre finalul anului, când, găsindu-ne la centură, am beneficiat de o donație de 100.000 lei. Am executat suma primită și cu ajutorul lui Negru Ioan-Făniuc, am reușit să fasonăm materialul lemnos și în primăvara lui 1956, localul era deja acoperit.

Suprafața clădită era dreptunghiulară, cu dimensiunea de 32/17 m. Între timp am trecut la realizarea primei adăugiri, aripa ce se întinde spre sud-vest pe o suprafață de 20/8 m. Întreaga construcție s-a realizat de către muncitori din Traniș, Bologa, Morlaca, sub atenta grijă a maistrului Resteman Gheorghe. Săpăturile sunt duse la 1,5 m în adâncime, până la întâlnirea unui strat de piatră de râu. Piatra de râu este adusă din cariera Cheșcheș, iar cea de căptușeală interioară a zidurilor a fost adusă din grohotișul din fața școlii, din Dealul Mincii, pe o linie ferată ce traversa peste linia CFF și șosea, construită de către echipa CFF, sub conducerea picherului Achimaș Aurel.

Varul a fost realizat pe plan local, în varnița de la școală. Materialul lemnos pentru șarpantă a fost adus de la Neșu și de la Zărna, datorită deosebitului ajutor primit din partea lui Dolgog Ioan, șeful Ocolului Silvic Remeți. Muncitorii noștri forestieri au fost gata mereu la aprovizionarea cu piatră de granit, de var, cu lemn de foc, dar mai ales la procurarea lemnului pentru șarpantă. A cita nominal înseamnă a înșira întregul sat. Au fost prezenți duminica și câte 200-300 de bărbați și femei la lucru

Ajutorul întreprinderii forestiere, prin Giurgiu Ioan, a fost prezent și eficient, la care se adaugă îndrumarea din partea Comitetului raional PMR, prin instrutorul său Flora Leontin și Pop Vasile-Roșu, reținând spiritul de inițiativă și priceperea lui Gabrian Petru – președinte al Sfatului Popular Comunal Valea Drăganului, un om care, prin munca sa, și-a imortalizat numele, aici, la Traniș.

La deschiderea oficială, prilejuită de inaugurarea școlii din 14 septembrie 1957, au participat Neamțu Gheorghe – vicepreședinte al Sfatului Popular Regional Cluj, însoțit de către Petre Bucșa, Vasile Popa, din partea secțiunii din învățământ al regiunii, alături de Augustin Cenan – secretar al Comitetului raional PCR Huedin.

Ca unul care vedeam în cărți ajutorul nostru prețios, am stimat întotdeauna pe acei făuritori ai acestor bunuri, dar, sincer să fiu, am detestat felul cum conducerea Întreprinderii Poligrafice Cluj de prin 1952-1953 se purtase cu noi. Găzduindu-le în localul vechi o tabără de pionieri, am fost lăsați de către IP Cluj (organizatoarea acestei tabere), cu o zi înainte de începerea cursurilor, cu localul în condiții de neconceput, lucru ce ne-a făcul să purtăm o veșnică aversiune față de tipografi, aversiune ce s-a schimbat în deosebită stimă atunci când l-am cunoscut pe Alexandru Răuț.

Mă găseam la Huedin, îndeplinind temporar o sarcină de stat. Într-o zi al începutului de primăvară din anul 1958, am fost solicitat de către colegul Fekete Carol, inspector școlar la raion, ca să mă întâlnesc cu tovarășii de la Poligrafia din Cluj, care doreau să-și reorganizeze la Traniș tabăra de pionieri și școlari. Stima față de colegul Fekete mi-a purtat pașii spre secția de învățământ, însă gândurile îmi erau atât de tulburi, încât pentru mine întâlnirea a constituit un prilej de frământare și adâncă revoltă.

În cele trei ore de discuții cu reprezentanții unei instituții, ce-n sufletul meu înfiripase veșnicul refren „pentru ei e bine și așa”, n-am ajuns la nici un rezultat și cred că nimeni și nicicând nu mi-ar fi putut înlătura acest refren și, totuși, am plecat cu dânșii spre Traniș, hotărât să fac totul ca acești oameni să nu intre în școala noastră. Alăturat și plin de revoltă îmi venea în minte cum, în 1953, o zi și o noapte am muncit cu toții, cadre și oameni de servici, copii și mame, ca să ne recondiționăm școala. Eram în situația unui animal rănit, care se aruncă asupra vânătorului, asupra celui care-i pricinuise un rău.

Am simțit pe parcursul călătoriei că omul care îndeplinea funcția de director al IP Cluj e un om în primul rând, și gândurile lui sunt ale fiului de țăran care trudise pe petecul de pământ acolo în nordul Moldovei, ale tânărului muncitor tipograf, ale celui ce în acea vreme se specializase în inginerie poligrafică la Leipzig, în Germania. Rezervele îmi mai stăpâneau inima, dar discuțiile erau mai apropiate.

Aveam un local ce, în acele vremi, nu satisfăceau pe deplin, era copilul nostru drag cu care ne mândream și mai ales în care am fi dorit să realizăm un internat cu condiții cât de cât omenești. Ne luminam cu un petromax și cu lămpi de petrol, rețeaua electrică trecea la 10 km de noi, copiii ni se spălau în râu în tot timpul anului școlar, iar noi ne găseam epuizați de orice posibilități materiale. Școala se afla în câmp deschis, fără gard.

Pretențiile noastre față de condițiile de civilizație erau modeste, dar din punct de vedere financiar depășeau cu mult intențiile oferite de către Comitetul central al sindicatelor, care printr-un tovarăș care era prezent, a ripostat atunci când stabilind în scris înțelegerea, tov. Renț a semnat-o spunând în graiul lui moldovenesc: „vom face”. Îmi va rămâne veșnic în minte dialogul dintre omul care rămânea tot străin pentru noi, omul care în decursul discuției dorea să-și impună punctul de vedere în virtutea funcției și între tov. Renț, care i-a răspuns clar: „știu ce fac, vreau și trebuie să ajutăm o școală sătească.”

În următoarele zile s-a trecut la acțiune, școala a devenit din nou șantier. Tony Bacsi, instalatorul întreprinderii, a început amenajarea sălii pentru baie. În podul școlii s-a urcat un bazin de 2.000 de litri pentru apă, în bucătărie un boyler de 300 l, colecta mereu apă caldă care, concomitent cu preparatul hranei, era încălzită în potcoava din soba de gătit. S-au plantat dușuri și chiuvete, iar Tony Bacsi ne-a oferit apă caldă, apă rece. Cum dorești, ca-n București!

Copiii au început să cunoască binefacerea curățeniei, a băii, și grupe de muncitori forestieri veneau sâmbăta cu rugămintea de a face și ei baie, „așa ca-n armată”. Electricienii întreprinderii au întins instalația de curent și locul lui „Petrică” a fost luat de către un grup electrogen. Mecanic a devenit profesorul de matematică Hossu Vasile, care dimineața, la orele 6, vară-iarnă, era prezent și seara iarăși până la orele 21,30, când semnalul transmis prin trei întreruperi anunța seară de seară că întunericul va cuprinde școala, care însă, în dormitoarele călduțe și curate, adăposteau copiii ce-și făcuseră lecțiile la o lumină bună. „Petrică” era depășit și grupul electrogen constituia un început al năzuinței spre completa electrificare, ce timpul v-a aduce-o în 1964.

Curtea școlii era brăzdată de gropi și de de un șanț care stăruia ca mărturie a unui joagăr ce în urmă cu 70-80 de ani ființase în acest loc. Șanțurile pentru canalizare și acoperirea gropilor existente au fost prilejul dăruirii cu care muncitorii tipografi, în ieșirile de duminica, au știut să îmbrățișeze școala din Traniș. Influența directă a personalității lui Renț în rândul muncitorilor făceau neîncăpătoare camioanele care veneau la Traniș pentru a căra umplutura necesară amenajării curții. Echipele care încărcau în carieră, alături de Renț și Reman, secretarul de partid, erau în continuă controversă cu cele de la descărcat și nivelat, conduse de Petrean. După 4-5 ore de muncă, urma ieșirea câmpenească în care bucuria își purta până spre seară bucuria peste Traniș, în cântec și voie bună oamenii plecau cu dorința de a se reîntoarce cu plăcere. Întreținerea localului a constituit în continuare grijă deosebită a IP Cluj. Bătrânul zugrav, Erdos Bacsi, Tony Bacsi, instalatoru, l vor rămâne pentru totdeauna în amintirea noastră.

Anul 1958 a găzduit tabăra pionierească organizată de IP Cluj. La 30 iunie a avut loc o inundație peste noapte, care a înconjurat localul și apa, în curtea școlii și pe drum, depășea 50 cm. În Băiasă, drumul a fost rupt până la linia ferată, dar copiii n-au suferit nici o clipă. Li s-a adus mâncare în saci peste Dealul Mincii și în zilele următoare au refăcut drumul. An de an Poligrafia și-a organizat tabăra, până în 1963, când aceasta a trecut la Ministerul Învățământului.

Plecarea întreprinderii Poligrafice și predarea localului pentru colonie preșcolară a constituit pentru noi o frânare a elanului, am găsit totuși înțelegere și preocupare atunci când organizatoarea coloniei era Susana Giurgiuman, de la grădinița nr. 10 Cluj, altădată înțelegerea a fost mai fugară.

În 1964 clădirea din lemn fiind mult prea solicitată cu ocazia taberelor din 1962-1963, a fost lovită de ciupercă și oamenii care avea o responsabilitate la raion au ales calea cea mai ușoară, ordonând demolarea, în loc să fie izolată și stârpită ciuperca. Prin această măsură ne-au fost răpite două săli, de lemn ce-i drept, dar noi le întrebuințam și ne erau necesare.

Am trecut la înfăptuirea adăugirii din partea nordică a clădirii, continuând pe 17 m spre șosea și realizând două săli mari, una mai mică și coridorul. Am valorificat ce am putut din fosta școală și am mai primit de la Secția de învățământ a raionului, prin grija șefului de secție, Teodor Roșca, 30.000 lei. Am mobilizat pe veșnic prezenții noștri consăteni, trenul a fluierat din nou munca la încărcat și descărcat de piatră, de var, bolovani de râu. Cu ajutorul material al comitetului de părinți, am terminat abia în 1967, ca apoi, în 1968, să trecem la partea paralelă, spre vale, pe care, la fel, prin munca trănășenilor s-a dat în folosință și această parte. Au fost realizate în total trei săli mari, trei mai mici și două coridoare.

Arhiva școlii din Traniș nu depășește primul război mondial. Sematismul de la Blaj consemnează existența în 1900 a 58 de școlari: feciori 36 și fete 22, la care se adaugă cei de la cursurile de repetiție în număr de 30, dintre care: 16 feciori și 14 fete. Luând în considerare faptul că în 1900 populația satului a fost de 969 locuitori, comparând cu 1910 când populația școlară între 6-14 ani este de 23%, rezultă existența aproximativă a 223 copii de vârstă școlară, din care se atestă cuprinderea a 88, deci într-un procent de nici 40%. Numărul celor ce știu carte este stabilit în 1910 la 142, respectiv 12,55%, în unele cătune mai îndepărtate situația fiind și mai precară.

În cătunul Vale-Vârtopele, din 100 de locuitori cunosc carte doar 8, respectiv 8%, iar în Merișor, din 160 de locuitori cunosc carte 2, respectiv 1,25 %. Pentru ridicarea acestui sector va apare în 1940 școala din Vale, care-și va imprima activitatea în ridicarea acestor cătune.

Sematismul de la Blaj din 1911 consemnează existența în 1911 a 66 școlari cuatidieni și 32 de repetiție. Luând ca bază de calcul cei 260 de copii de vârstă școlară din 1910, rezultă că procentul de cuprindere în 1911 este mai redus decât în 1910, coborând la 37,7%.

Un singur cadru didactic și o singură sală de clasă, care în 1912 se dărâmă, e tot ce se face pentru cei 260 de copii existenți în 1910, între 6-14 ani. Însăși preocuparea statului austro-ungar pentru ținerea în întuneric a populației, și în special a celei românești, este de așa natură încât nu-i posibilă instruirea maselor.

În 1908, veniturile totale ale comunei sunt de 3.739 coroane, din care se cheltuiesc doar 3.283 coroane, pentru cultură sunt alocate 20 de coroane, deci cca 0,6 %, în timp ce pentru căruța notarului 187 coroane, mai bine de opt ori mai mult.

Susținerea școlii se făcea de către comunitatea religioasă, părintele achita pentru fiecare copil 5 coroane și un car de lemne, ca salar învățătorului. Sematismul din 1911 vine și confirmă cele ce mi-au fost relatate de Negru Ioan și Negru Gheorghe, într-adevăr cantorul docente primea un salar anual de 600 coroane, de unde, calculând 98 de elevi cu 5 coroane, plus 98 de care de lemne, rezultă, aproximativ, cele 600 de coroane. Având în vedere însă că 10 coroane era o oaie bună, părintele prefera să-și lase copiii neșcolarizați și numai insistența dascălilor și a unor preoți mai inimoși aduceau, atât cât puteau, copiii la școală.

Recensământul populației din 1930 ne oferă date destul de modeste. Procentul celor ce știu carte este consemnat la 22,3 %, respectiv 152 bărbați și 65 femei. Anuarul învățământului primar de stat din 1933 vine să facă lumină în situația învățământului din această perioadă: din totalul de 162 de copii de vârstă școlară, sunt înscriși 94. Aceștia sunt școlarizați de către singura învățătoare, Maria Șiancu, salarizată cu 2.500 lei lunar, iar al doilea post este liber. Învățătoarea lucra singură cu 94 de elevi, e normal că lucra așa cum e posibil de acționat în astfel de cazuri. Alți 68 de elevi nu erau nici măcar înscriși. Copiii rămâneau patru clase, rupți de școală, legați de greutățile vieții, încât pe parcurs știința de carte se rezuma la alcătuirea unei semnături.

Procentul acesta scăzut de 58%, care reprezintă elevii înscriși și câți poate n-or mai fi frecventând din aceștia, este absolut explicabil. Școala din Vale n-a existat și astfel peste 40% din copii ar fi trebuit să parcurgă zilnic între 15-20 km. Se cunosc cazurilor unor copii dornici de învățătură, care la 10-11 ani, frecventând clasa I, parcurgeau drumul Meroșor-Traniș Deal și retur (22-24 km), dar aceștia au constituit cazuri extrem de izolate.

Cercetând arhiva școlii din Deal, rezultă că între 1925-1939 au fost înscriși în clasa I 188 de băieți, din care promovează 126, 26 sunt repetenți, iar 36 neșcolarizați. Cam în aceleași limite este și situația la fete. Din totalul de 170 eleve înscrise în clasa I, au promovat 124, 14 au rămas repetente, iar 32 neșcolarizate.

Urmărind școlarizarea contigentului din clasa I, se constată că efectivul care este înscris între 1928-1939 (perioadă în care cei 126 de băieți promovați în clasa I trebuiau să termine clasa a IV-a) se găsesc înscriși 123, din care promovează clasa a IV-a 76, 21 sunt repetenți, iar 26 neșcolarizați, de unde rezultă că: din 188 de elevi înscriși, ajung să promoveze clasa a IV-a 76, respectiv 40%. Și dacă ținem cont că procentul celor înscriși este de 58%, rezultă că în mod real ajung în finalizarea școlii de 4 ani un procent de 21% din contigentul de băieți. La fetițe, situația este la fel de dezastruoasă. Din totalul de 170 înscrise în clasa I, au promovat 124. Din cele 136 înscrise în clasa a IV-a, promovează 75, 11 rămân repetente, iar 50 neșcolarizate. Din contigentul real de 234 eleve, ajung înscrise 42% și promovează 32%.

Situația elevilor ce absolvă clasa a VII-a este concretizată în următoarele cifre: sunt înscriși 8 băieți, absolvă 3 și 5 rămân neșcolarizați, iar din rândul fetelor ajunge înscrisă o elevă, care rămâne neșcolarizată.

Cu toate străduințele unor cadre didactice, condițiile materiale împletite cu concepția înapoiată, înscriu un procentaj de 22-25% a știutorilor de carte, iar restul în actele civile sau pe statul de plată ²trag cruce². Cât de mult este împământenită această noțiune în gândul trănișanului se vede și azi. Când tinerii absolvenți ai școlii generale se logodesc, întrebuințează noțiunea „am tras cruce”, amintire sumbră a vremurilor când notarul lua mâna tânărului și-l conducea să facă ²cruce cu pana², peste care urma amprenta celui ce-n felul acesta semna.

Utilizând datele recensământului din 1930, lă următoarele: din totalul de 977 persoane existente în 1930, de la 7 ani în sus, se stabilește următoarea situație a știutorilor de carte.

Neștiutorii de carte pe grupe de vârste:

Cei 450 de analfabeți din care 380 în sectorul școlii din Vale, nou înființată în 1940, precum și concepția înapoiată, mai ales când este vorba de fete/de a nu le face nici dăscălițe nici preotese/.

După terminarea războiului situația se îmbunătățește considerabil, astfel:

Clasa I